Datoria de a privi din când în când în urmă pentru a ne cunoaște trecutul și a nu lăsa loc uitării, cu grijă să nu i se piardă acestui trecut valorile care se cer transmise, pierderea lor fiind un risc pentru prezent și viitor, este cu atât mai mare la un Centenar.

Astăzi, trecutul este greu de descifrat, cere timp ca să-i poți desprinde adevărurile, sensurile și să vezi frumusețea oamenilor lui, oameni cu credință, forță morală și gândire bună,  a căror absență ar face lumea mai tristă și mai pustie.

Din familia acestor oameni mari este și Episcopul Vasile Hossu, pe care îl evocăm astăzi, la 100 de ani de la naștere. Pe Preasfinția Sa îl regăsim în trecut. Deși a trăit până de curând cu noi,  ne vine însă greu sau ne este cu neputință să-l considerăm din prezentul nostru dezorientat.

Îl regăsim  în trecut, pentru că  Episcopul păstra tot ceea ce înaintașii, preoții-cărturari ai Blajului și creatorii culturii europene au înfăptuit și dăruit omului pentru ca acesta să  poată atinge cele mai înalte idealuri. Viața Preasfinției Sale demonstra că nu întotdeauna ce este „nou” este „superior”, cum se credea. Pentru noi, era ca o trezire, era ca o întoarcere într-o lume frumoasă pe care o credeam pierdută. Și Preasfinția Sa era regăsirea și continuitatea…

Urma trecerii Preasfinției Sale printre noi o căutăm azi…
Preasfinția Sa a avut norocul să-și formeze personalitatea în apropierea Episcopilor Valeriu Traian Frențiu și Ioan Suciu, martiri ai Bisericii noastre. Le-a preluat crezul și idealurile și a făcut ca darul primit de la acești Sfinți Episcopi să ajungă la noi: credința și fidelitatea, iubirea față de Biserica Greco-Catolică și datoria.

Inteligența dăruită de Dumnezeu a fost îmbogățită de preoții-profesori de la ,,Academia Teologică Greco-Catolică” din Oradea, încât, din orice unghi l-am privi, ne vom  găsi în fața uneia dintre cele mai alese personaltăți. Și,dincolo de orice imagine, va fi mereu preotul simplu care-l urma pe Cristos.

Ori de câte ori gândul nostru îl regăseşte pe Preasfinţia Sa Vasile Hossu, încercăm aceeaşi uimire: în cei şapte ani de episcopat, în condiţii potrivnice Bisericii noastre Greco-Catolice – Revoluţia din 1989 i-a dat libertate, nu şi bunurile confiscate – Preasfinţia Sa a fost un mare Episcop, deşi, prin temperament, contrazicea ideea obişnuită de ,,luptător”, fiind de o blândeţe şi bunătate rar întâlnite.

Pentru  Dieceza Greco-Catolică de Oradea este un  REÎNTEMEIETOR…
Imediat după ce a fost numit Episcop, a creat pliante despre Biserica noastră, pe care le-a răspândit în Italia: ,,SUNTEM ACUM IESIȚI  DIN  CATACOMBE, SUNTEM SĂRACI ȘI SINGURI”…

Sărăcia amintită de Preasfinţia Sa atrăgea atenţia la nevoia de dreptate—Sfintele noastre Liturghii se celebrau sub cerul lui Dumnezeu, în arşiţă sau ger, nefiindu-ne înapoiat nimic din tot ce a fost confiscat în 1948 şi împărțit între stat şi Biserica Ortodoxă, inclusiv bisericile. Poate se referea şi la sufletul uman,,despuiat şi infirm”, incapabil, după anii de ateism, să fie cu adevărat creştin.

Mesajul a avut ecoul aşteptat de Preasfinţia Sa; ceea ce ştim noi este că Surorile italiene din Ordinul ,,Misionarele Patimii lui Isus” au venit la Oradea în urma acestui pliant, au venit și francezii – probabil și în Franța a fost răspândit pliantul-, au venit profesori pentru ,,Seminarul Teologic Greco-Catolic”, reînființat și pentru ,,Liceul Grecco-Catolic” deschis, și au predat gratuit timp de zece ani, au venit catolicii nu numai să ne ajute, au venit ca să nu mai fim ,,singuri”.

Puţinele cuvinte ale pliantului  cuprindeau  realitatea trăită atunci de noi…
De la această realitate: ,,SUNTEM ACUM IESITI DIN CATACOMBE, SUNTEM SARACI SI SINGURI”, şi-a  început episcopatul Preasfinţia Sa. Simţim că această nemeritată şi nedreaptă ,, singurătate” în care a fost pusă Biserica noastră a fost una dintre cele mai dureroase părţi ale tragediei declanşate în 1948

În predicile de atunci, Preasfinţia Sa compara timpul nostru cu o furtună distrugătoare care împrăştie oile Păstorului, pustieşte viaţa, dar odată trecută furtuna, toate revin la firescul lor. Nu-l speria ,,pustiul” din jur, se dăruia cu totul rezidirii credinţei şi a Bisericii şi în şapte ani a reorganizat Episcopia şi Eparhia, a reînfiinţat parohii, a ridicat Mănăstirea Franciscană ,,Adormirea Maicii Domnului”, astăzi Sanctuar Eparhia, a readus ,,Ordinul Franciscanilor Minori Conventuali” şi ,,Congregaţia Oblatelor Asumpţioniste”, a adus şi alte Ordineşi Congregaţii, cum sunt ,,Congregaţia  Fiilor Divinei Providenţe—Don Orione”, „Congregaţia Maicii Domnului” și Congregaţia „Fraţii Școlilor Creştine”. A reînfiinţat „Reuniunea Mariană” şi a desfășurat un apostolat intens pentru renaşterea vieţii spirituale. Cu binecuvântarea Preasfinţiei Sale, au reapărut revistele  „Vestitorul”, oficiosul Episcopiei, şi „Calea desăvârşirii”,  pentru elevi şi tineri.

Tot în acel timp, a redobândit complexul de clădiri al „Academiei Teologice” şi a putut reînfiinţa „Seminarul”, a obţinut şi clădirea fostei „Școli Normale Greco-Catolice” pentru noul liceu.

Episcopii din Biserica Catolică au o particularitate: indiferent de timpul lor istoric, „alcătuiesc un singur gând, o singură voinţă, ceea ce unul începe, ceilalţi împlinesc, continuă”, particularitate afirmată şi de Școala Ardeleană.

În şirul neîntrerupt al Episcopilor noştri greco-catoilici, un timp este al PSS Vasile Hossu. Preasfinţia Sa ştia că nu va reuşi să realizeze întregul plan de rezidire a tot ce a fost distrus – îi erau în gând anii şi fragilitatea inimii–, dar ne liniştea amintindu-ne că va avea un continuator care va înfăptui împlinirea.

Pentru a-l cunoaște mai bine, să-i urmărim cursul vieții: s-a născut pe 17 mai 1919, la Carei, într-o familie cu multă credinţă. A urmat Liceul „E. Gojdu” şi „Academia Teologică Greco-Catolică” din Oradea. La 4 februarie 1945 a fost hirotonit preot, prin punerea mâinilor P.S.S. Ioan Suciu. Momentul sfânt a avut loc  în Catedrala „Sf.Nicolae” din Oradea;

Episcopia l-a numit, pentru început, preot-profesor de religie la Șimleu Silvaniei, apoi la Oradea. Suprimarea Bisericii Greco-Catolice i-a schimbat însă viaţa: a fost dat afară din învăţământ şi a devenit ceea ce a trebuit să fie în acel timp: preot greco-catolic în clandestinitate.

În 1952 a fost arestat şi condamnat la 10 ani de închisoare pentru apostolatul desfăşurat în Biserica interzisă, dar, după doi ani, a fost eliberat. A urmat Facultatea de Litere, în 1956 şi-a luat licenţa – dăruit cu talent, l-am fi avut azi între Episcopii noștri scriitor, dar „istoria” nu i-a permis. A reintrat în învăţământ ca profesor de limba română și matematică, numai în mediul rural, până la pensionare, la Școala Generală din Traniş, pe Valea Drăganului.

Elevii şi părinţii l-au îndrăgit, unora le-a fost părinte spiritual. Odată pensionat, a revenit la Oradea, unde  Canonicul Coriolan Tămâian, Ordinarius diecezan, după sfârşitul Episcopului Iuliu Hirţea, în 1978, îi cere Părintelui să preia conducerea clandestină a Diecezei Unite de Oradea. Nu era cunoscut multor orădeni, dar văzut pe stradă alături de Canonicul Tămâian, atrăgea atenţia deosebita sa distincţie.

În acel timp (1986-1987), Episcopia Romano-Catolică de Oradea a dat greco-catolicilor Biserica „Sfânta Maria”, fosta „Biserică a Capucinilor”, unde se celebrau Sfintele Liturghii în limba română și în ritul latin, de preoții greco-catolici birituali. Pentru Prima Impărtăşanie, grupul de copii era pregătit de Pr.Vasile Hossu. Așa a început apropierea și legătura de suflet dintre viitorul Episcop și greco-catolicii orădeni.

La 3 martie 1990, Papa Ioan Paul al II-lea îl numeşte Episcop, iar la 27 mai 1990 a avut loc consacrarea solemnă împreună cu a P.S.S. Lucian Mureşan, celebrate de ÎPS Alexandru Todea, de Episcopul Guido del Mestri, reprezentantul Sfântului Scaun, şi de PSS Ioan Ploscaru. Solemnitatea a fost sub cupola cerului, într-un parc din Baia Mare, Biserica Ortodoxă refuzând să înapoieze Catedrala Greco-Catolică.

Cei care am luat parte la consacrarea de Episcop a PSS Vasile Hossu nu am simțit oboseala zilei, dorul de Sfânta noastră Liturghie, de preoţii noştri şi în veşminte sărbătoreşti, era foarte puternic, nu l-a putut potoli cele câteva luni de libertate a Bisericii, am simțit numai bucuria. Orele multe de la plecarea din Oradea şi-au last urmele doar pe buchetele de flori din mâinile copiilor.

Timpul care a urmat a adâncit apropierea de Preasfinţia Sa: rugăciunea în Capela deschisă în clădirea Liceului Pedagogic ,,Iosif Vulcan”, clădire ridicată de Episcopia Greco-Catolică de Oradea, reînfiinţarea ,,Reuniunii Mariane”, pentru care Preasfinția Sa i-a ales patroni spirituali pe Episcopii care l-au format: Valeriu Traian Frențiu și Ioan Suciu, şi deschiderea ,,Liceului Greco-Catolic”.

Preasfinţiei Sa era fericit să fie între cei de aceeași credință, încrederea îl făcea să-şi deschidă sufletul şi să povestească întâmplări din viaţă. Aşa am aflat cât de mult îi datora mamei sale, fiinţa care i-a sădit în suflet credinţa.

Tot de la Preasfinţia Sa am aflat despre momentele de primejdie prin care a trecut, cum a fost alunecarea de pământ peste casa sa de la Traniş şi miracolul salvării, despre suferinţele din închisoare.

Era însufleţit de a repune Biserica Greco-Catolică în drepturile ei şi de a face bine. Și, toate acestea, prin acţiuni chibzuite, bine gândite. În apropierea Preasfinției Sale erai surprins de bunătatea ce o emana, de felul imediat cum câștiga sufletele prin sinceritate și blândețe.

Multe le-ar fi dorit altfel, dar lua în considerare timpul şi căuta cea mai potrivită modalitate. La reînfiinţarea „Reuniunii Mariane”, căutându-i un nume, a stat un timp pe gânduri, cu stiloul în mână. Ar fi dorit să o numească „Imaculata Concepere”, potrivit tradiţiei din Dieceză, dar s-a hotărât pentru „Neprihănita Zămislire”, fiindu-i teamă că prima denumire nu va fi înţeleasă astăzi.

Cunoscându-i pe Episcopii Martiri, cu uşurinţă ne dădeam seama ce a deprins de la fiecare. De la ÎPS Valeriu Traian Frenţiu, conştient sau nu, avea profunzimea celebrării Sfintei Liturghii, de la PSS Ioan Suciu, grija pentru lucrul bine făcut.

Preasfinţia Sa ne povestea că Episcopul Ioan Suciu refuza să accepte în almanahurile pe care le edita imagini care nu erau perfecte, le înapoia Tipografiei de trei sau chiar de patru ori şi nu-şi dădea semnătura decât atunci când calitatea nu putea fi pusă în discuţie. La reînfiinţarea ,,Reuniunii Mariane”, Episcopul Hossu ne-a cerut să lucrăm evidenţele cu şabloane, scrisul nostru nefiind estetic şi trebuia să fim atenţi cu  ce lăsăm în urma noastră.

Dotat cu inteligenţă, intervenea cu replici spontane, cu un umor care crea buna dispoziţie şi seninătate.

Sensibilitatea sufletească i-a fost adesea rănită de timpuri şi de oameni… În clădirea fostei ,,Școli Normale Greco-Catolice”, proprietate a Episcopiei Greco-Catolice, la  deschiderea Capelei, Episcopului Vasile Hossu i s-a dat doar camera portarului…

Când inima a oboist, Dumnezeu a avut grijă să-i aducă continuatorul aşteptat: pe PSS Virgil Bercea, care i-a fost sprijin şi, cu forţa tinereţii şi spiritualitatea ÎPS Alexandru Todea, a făcut ca drumul împlinirilor în Eparhia noastră  să nu cunoască  întreruperi, să nu aibă popasuri.

La Centenarul nașterii PSS Vasile Hossu , amintirea îl readuce între noi, cu întregul lui suflet, cu credinţa şi bunătatea sa… Cu timpul de atunci, când abia ,,eram ieşiţi din catacombe, eram săraci şi singuri”. Și Dumnezeu l-a ales să-i fie Episcop…

Tot Dumnezeu a dorit ca în apropierea beatificării Episcopilor noștri să ne fie mai aproape de suflet imaginea sa. Ca să nu uităm că, un timp scurt, a cunoscut, pentru credința catolică, întunecimea închisorilor, la fel ca Episcopii săi: Valeriu Traian Frențiu și Ioan Suciu, apoi, preot în clandestinitate și mai târziu Episcop, a fost urmașul acestor Sfinți Martiri și prin suferință.

Să fi fost o previziune? În ,,Almanahul Tineretului Român” 1947, apărut la Oradea, tânărul preot V. Hossu publică ,,Martirii lagărelor” – Pagini din martirologiul veacului XX. S-a oprit la trei martiri: Maximilian Kolbe, Louis, evreu din Rezistența franceză, și preotul iezuit Jabrun. Privind veacul de dureri , a scris: ,,Prin jertfa  nesfârșitelor coloane de martiri, căzuți în lupta pentru apărarea Credinței în fața erorilor veacului, se scrie cu sânge, o nouă și glorioasă pagină în istoria Creștinismului...”. Martirii ? ,,Iubesc pe toată lumea și totuși, o lume întreagă îi prigonește.Sunt disprețuiți și condamnați: osândiți la moarte, ei renasc mereu…”. În câteva rânduri, o istorie a Bisericii noastre.

Ne plecăm genunchii ca să-i aducem PSS Vasile Hossu omagiul nostru picurat cu lacrimi şi învăluit în rugăciune:Doamne, primește-l pe Episcopul nostru între Sfinții Tăi!

Articol scris de Biroul de Presă al Episcopiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică Oradea