Ca pe oricare alt empat posesor al unui oarecare respect de sine, nu mă lasă conștiință să pun degetele pe tastatura fară a trata subiectul care ne îndoliază, întristează și mânie, de câteva zile încoace. Pentru a face asta, trebuie să vă spun două povestiri – ambele, adevărate.

Prima are loc prin ianuarie sau februarie 2007, intr-o zi relativ însorită. Adică, nu plouă – un miracol! Luăm masa. În casa noastră, asta include o urmărire că în filmele de acțiune intre eroina principală – care, un perpetuum mobile perfect – nu dă niciodată vreun semn de oprire – și mine, o umbra nedormită, înarmată cu o furculiță ornată cu diverse produse alimentare. Vedeți voi, de la a doua zi de după naștere, fiică-mea a îmbrățișat viața nu doar cu ambele mâini, dar și cu ambii plămâni. De o voință extremă, are o reputație de neegalat printre neamuri, vecini și – ne vine să credem, câteodată – întreaga urbe. Mă uit suav, printre cearcăne, la ghidușia mea, care nu dă nici un semn de oprire. Știu că o va lovi momentul ăla de epuizare supremă în care iți vine să plângi, dar ești prea obosit și neștiutor să pricepi că nu iți faci nici un favor prin insistența de a nu te pune la orizontală. Așa că, progenitura din dotare acum alimentată, am decis să încerc să elimin orice risc de vătămare a sănătății mele mentale și/sau a timpanelor vecinilor, scoțând-o la aer curat. Plimbările cu pricina erau colacul nostru zilnic de salvare, una dintre puținele modalități prin care reușeam să o culc pentru somnul de după-amiază, fară circ. Fata, gata îmbrăcată, eu gata de ducă, telefonul mobil, mai puțin pregătit – bateria, “nil point”. Bun așa, zic eu, ia să-l sun rapid pe soț, ca să nu se panicheze, câmd încearcă să ne sune pe mobil să verifice dacă îi este bine urmașul. Îl sun rapid, apoi pun telefonul fix, portabil, pe marginea de sus a canapelei. Mă uit la fiică-mea, care face un tur al camerei, ținandu-se cu mânuțele de obiectele de mobilier. Nu merge încă singură, dar găsește modalități de a se deplasa până unde își dorește. A învățat, de exemplu, să își scoată mama de la calculator prin apăsarea insistentă a butonului de pornire, de pe unitatea centrala. Mă întorc înspre ușa, apuc căruciorul din dotare de mânere, îl desfac. Apuc hăinuța fetei, mă întorc înapoi înspre ea. Îmi aruncă un zâmbet inocent – niciodată un semn bun, dar treacă, meargă! Lângă ea, observ zăcând telefonul portabil, care – minune! – reușise să facă picioare și să coboare de pe marginea canapelei. Mirată, îl apuc, și observ că fusese pornit – înregistrase 2 minute și 36 de secunde, 2 minute și 37, 2 minute și 38. Văleleu, uite că, mai nou, se cațără pe canapea, îmi zic, în timp ce apăs butonul de încheiere a convorbirii. Un gând nu îmi dă pace, în timp ce îi dau hăinuța pe ea: “cum a reușit să formeze combinația de taste necesară pentru deblocare?” Eh, e geniu, ca muma-să!!”. Dau să o pun în cărucior – moment în care aud un ciocănit ferm, la ușă. Prin geamul ei, observ că vizitatorii poartă uniforme ale poliției. În spatele lor, mai observ două mașini ale poliției “de sector”. Deschid ușa, mirată, și întâmpin un zâmbet larg, care mă întreabă: “Bună ziua, aveți cumva un copilaș în casă?!”. În fracțiunea aia de secundă, creierul meu paranoic de mamă tânără și fară experiență, procesează rapid cam tot ce a citit prin presă și auzit de la prieteni: “protecția copilului, a plâns prea mult, că așa e ea, mai… vocală, m-au reclamat vecinii, îmi iau fata, nu sunt o mamă bună?!” “Putem intra, vă rugam?!”, continuă polițistul, tuns frumos, destul de arătos, de altfel, bine legat, subțirel. Își face loc pe lângă mine, în casă, urmat de trei colegi, la fel de prezentabili. Îi văd scanând camera, în timp ce primul-intrat mă întreabă, tot zâmbind, făcându-mi semn cu capul către minunea-mi de fată: “s-a jucat cumva pe telefon?!” “Pheeew”, gândesc eu, “nu sunt o mamă chiar atât de rea pe cât credeam, mi-o mai lasă!” “Am primit un apel la numărul de urgență”, continuă el, “și cei de la dispecerat au spus că pare a fi un copilaș. Nu vă suparăți, dar colegii mei trebuie să verifice casa, și sus, și jos”. În timp ce doi dintre polițiști urcă treptele către etaj, ușurarea vădită de pe fața mea e răspunsul afirmativ de care are nevoie. Vinovăția de a-i fi făcut să își piardă timpul cu mine, iresponsabilitatea de care am dat dovadă, mă năpădesc, și mă fastascesc, în timp ce încerc să îmi exprim părerea de rău. În timp ce colegii lui gânguresc la unison cu “aia mică”, interlocutorul meu îmi spune, zâmbind, să nu îmi fac probleme, că li se întâmplă des asta, fiindcă telefoanele sunt setate în așa fel în care, oricine ar avea nevoie, să poată forma numărul de urgență fară să deblocheze tastatura. Îmi urează toate cele bune, îi face cu mana fetiței, și își văd de drum. În scris și în mintea mea, în momentul ăla, pare că întâmplarea a durat o veșnicie – în realitate, au ajuns la ușa mea în mai puțin de trei minute. Au plecat, după două. Șocată, o sun pe mama soacră, și îi relatez cele întâmplate. Îmi spune că la fel i se întâmplase și cumnatei, și că îi verificaseră casa de sus până jos. Se tem, spune ea, că ai fi putut suna fără a vorbi fiindcă e un intrus în casa, că te comporți normal când vin la ușa fiindcă iți țin familia prizonieră undeva, în casa, că te-au amenințat că îi vatămă daca spui ceva etc. Mă simt extrem de vinovată, încă, pentru că i-am făcut să iși piardă timpul cu mine – e vina mea, trebuia să pun telefonul undeva, mai sus, unde nu putea să îl ajungă. În același timp, le sunt recunoscătoare polițistilor pentru înțelegerea și tactul de care au dat dovadă. Ies din casa cu fata, și vecina – vazându-mă stresată de eveniment – mă face să zâmbesc, spunandu-mi că e în regulă, domnii aia drăguți în uniformă pot să vină cât de des doresc prin zonă, chiar nu ar deranja-o să îi mai vădă, în viitor.

Eh, întâmplarea asta drăguță și amuzantă a avut loc, după cum spuneam, acum doisprezece ani, în – ați ghicit – o alta țară europeană – nord-estul Angliei, mai precis. Nu într-un cartier de lux, ci în inima unei zone gen Valea Jiului, în care majoritatea oamenilor lucrau în minele de cărbune, iar acum destul de mulți nu muncesc, după închiderea minelor. Apelul meu nu a originat într-o vilă cu trepte de marmură, ci într-o casă modestă, în care locuiau, pe vremuri, minerii de rând. Apelul nu a venit de la un membru al parlamentului, ci de la o mamă semi-liber-profesionistă, semi-casnică. Nu purtam haine de lux, ci o pereche de blugi și un tricou de la un magazine oarecare. Iar că nu vorbeam cu un accent de aristocrat, nu mai pun problema. Eram, în alte cuvinte, din punct de vedere al clasei sociale, un nimeni.

Așa… acum, v-am promis o a doua povestire. Această întâmplare are loc în anul 2019. Un copil de cinsprezece ani sună, plângând, speriată, numărul de urgențe. A fost violată, este legată, sechestrată. Sună de mai multe ori, dă indicii asupra locației în care se află, și stă la telefon un timp suficient pentru un serviciu străin de poliție să determine locația unui grăunte X într-un lan de ovăz cât harta României. Este UN COPIL. Fără a lua în seamă ce spune testosteronul din unii masculi needucați, Alexandra este un copil. Nu doar copilul cuiva, dar este UN COPIL. Acest copil, legat și abuzat sexual de un monstru, este tratat ca ultimul gunoi de pe bocancul de milițian al unei brute la fel de mari ca și cea care i-a curmat viața. Își petrece ultimele momente implorând ajutor de la o tentativă eșuată de om, un reprezentant al unui sistem care promovează nulități, ambii – el, și sistemul – complicitari la crima comisă. Cum de a ajuns omul acela să fie total lipsit de empatie, e discutabil, și treaba psihologilor. Nu vorbesc despre psihopatul care a omorât-o, vorbesc despre “angajatul” cu care a avut ghinionul să vorbească, cel care era acolo să o ajute. Cert este că acest copil moare. În ce chinuri, nu știm, putem doar să ne închipuim. Mă întreb și cum ar fi reacționat dacă acest copil s-ar fi prezentat că fiind COPILUL CUIVA IMPORTANT. Așa, mă repet a fost DOAR UN COPIL. Groaza din ochii lui, când conștientizează că își trăiește ultimele clipe – v-o imaginați, domnilor care nu ați acționat când trebuia?! O vedeți, domnilor care le justificați comportamentul?! Nu cred, fiindcă asta necesită empatie, și sunteți epitomia narcisismului. Aveți puterea să vă uitați în ochii Alexandrei, din fotografiiile prezentate, și să îi vedeți umplându-se de teamă?! Ar trebui să aveți decența sa faceți asta… măcar atât. În fine, cu asta, se incheie cea de-a doua povestire. Nu trebuie să vă invit să ghiciți unde a avut loc întâmplarea asta. Îmi pare rău dacă nu v-a delectat la fel de mult ca și prima. Mai mult, nu pot – atât mă lasă tastatura, și inima…