În 11 august 1456 a murit Hunyadi János/Ioan Huniade/Johann Hunyadi răpus nu de dușmani, ci de implacabila ciumă, în tabăra de la Zemun/Zimony/Semlin. Sunt însă două surse, una otomană și una bizantină, care menționează, că Ioan Huniade a fost rănit în luptă de o săgeată, iar moartea i-ar fi venit de fapt, de la acea rană.

Scria Ioan de Capistrano, un călugăr și teolog catolic care luptase alături de Huniade: “a căzut coroana regatului; s-a stins lumina lumii”. Până și sultanul Mehmet al II-lea i-ar fi adus omagiul său: „Cu toate că a fost inamicul meu, la moartea lui m-am întristat, pentru că lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om.”

După cronicarul Bonfini, Mehmet ar fi izbucnit în plâns de supărare, că nu mai avea posibilitatea să se răzbune pentru înfrângerea de la Belgrad/Nándorfehérvár.

Nu știm dacă a rostit Mehmet II acele cuvinte sau e doar o legendă. Cert este că atâta spaimă a lăsat ardeleanul nostru în rândul turcilor otoman, încât a ajuns personaj din folclorul de speriat copiii neascultători.

Hunyadi János/Ioan Huniade/Johann Hunyadi este înmormântat la Alba Iulia/Gyulafehérvár/Weißenburg, în Catedrala Sf. Mihail/Szent Mihály székesegyház/Kathedrale St. Michael.

Sarcofagul de la Alba Iulia se pare că e doar un cenotaf, este foarte posibil să fi fost înmormântat la Zemun. Cei care mureau de ciumă erau degrabă îngropați „in situ”, nu se încumeta nimeni să transporte cadavrele zile întregi, mai ales în luna august…

Post Scriptum:

Legat de veșnicele discuții dacă corpul lui Huniade chiar a fost adus la Alba Iulia, fiindcă sunt tot felul de legende colportate. Pe vreme călduroasă cadavrele erau transportate in sicrii duble, date cu smoală(vezi :cadavrul regelui Ludovic al II-lea). În plus, documentele vremii menționează și faptul că Ferenc Csáky era acela, care la data de 12 august 1456, pornise cu corpul neînsufletit al lui Huniade de la Zimony spre Alba Iulia.

Legat de un alt mit, cu bătutul clopotelor la ora 12, după victoria de la Belgrad. Ei bine, bat din 9 august 1500, de fapt. Edictul inițial al papei Calixt al III-lea, dispune ca în fiecare biserică, în fiecare zi, să se tragă clopotele după rugăciunea de la ora trei după-amiază (nonas) şi înainte de cea de la ora şase (vesperas). Edictul lui Calix a fost “prelucrat” de papa Alexandru al VI-lea, și din anul 1500 ( cu excepţia ultimelor două zile din Săptămâna Patimilor) clopotele bisericilor catolice sună la miez de zi.