Lumea reala a Ardealului nu este nici pesimista, nici corupta, si nici urata

(1) Daca dai la o parte stratul celor obsedati de politica; si (2) mai dai la o parte stratul celor suparati pe Lume; si (3) mai dai la o parte si stratul format din toti Gigi-contra care-ti iasa in cale; si (4) in fine mai dai la o parte si stratul celor de “neam prost”, deci daca reusesti sa dai la o parte cele patru straturi incepi sa vezi incet, incet fata reala a Ardealului, care nu este de loc nici pesimista, nici corupta, si nici urata.

Dimpotriva – este lumea celor care lasa ceva in urma lor, a celor care schimba ceva, a celor care sfintesc locul. A oamenilor cumpatati la vorbe si in fapte. Exact asa cum imi plac mie si cum ma straduiesc si eu sa fiu.

Algoritmul ca sa-i gasesti este chiar simplu: fereste-te si stai cat mai departe de cei cu politica-n gura, de cei care se plang toata ziua, de cei care te contrazic din orice fleac, si de nesimtiti, prost crescuti si cei care cauta scandal la tot pasul.

Am intalnit zilele astea o femeie care locuieste impreuna cu inca noua suflete intr-o singura camera. Daca ea poate sa-ti zambeasca cand vorbeste cu tine si se straduieste sa fie bine crescuta si placuta, ce scuze avem noi, ceilalti, ca sa nu fim mai bine crescuti, mai intelegatori si mai optimisti? (Ma refer la noi, cei care am avut norocul sa ne nastem in familii care ne-au educat si ne-au ajutat sa avem o sansa in viata.)

Este greu de imaginat pentru mine cum poate fi sa-ti traiesti viata cate zece intr-o camera, si totusi – am invatat zilele astea – ca pana si asta nu este un motiv suficient de mare ca sa fii suparat pe Lume sau sa-i invinuiesti pe altii pentru necazurile prin care treci tu.

Inima cea mai larga pe care am cunoscut-o eu

Am dat o fuga, toata familia mea plus fratele meu, pana in satul F., unde doamna R.E. are grija de vre-o cinci ani de douazeci si patru de copii saraci din sat. (I-am spus doamnei ca voi scrie un articol despre dansa, a fost de-acord, dar m-a rugat sa-i pastrez numele anonim.) Unii copii sunt din familii de romani, alti de maghiari si altii de rromi. Deci nu vorbim aici de o anume etnie.

In fiecare miercuri a saptamanii, fiecare copil primeste mancare gatita de dansa, fructe, mici conserve, paine, plus multe altele, care sa adauge la vitaminele si caloriile pe care copilasii le mananca intr-o saptamana. Domnul doctor din zona, care o ajuta pe doamna R.E., mi-a spus ca miercurea este ziua cand multi din copii mananca cea mai gustoasa si completa mancare a saptamanii. „Asa ceva nu mananca ei acasa”, mi-a zis dansul.

Cand i-am vizitat noi, fiecare copil a primit o portie de mancare de varza gatita de doamna R.E., o impletitura (frumos invelita intr-o punga), supe instant Ramen (exact cum mancam si eu in facultate), un baton de ciocolata (doar carui copil nu-i place ciocolata?), douasprezece borcanase cu piure de vegetale si de mere (cum dai la bebelusi inainte sa le iasa dintisorii), o cutiuta cu suc si inca altele pe care nu mi le aduc acum aminte. (In plus, de data asta, fiecare a primit si cateva bomboane si biscuiti pe care mama mea a tinut din tot adinsul sa le trimita. Mi-a zis: “Nu uita, fiecare copil asteapta bomboane de la cel care-i viziteaza. Exact asa ati fost si voi cand erati mici.”)

Am intrebat-o, cum a inceput totul?

Doamna R.E. mi-a spus ca a existat la inceput o organizatie non-profit, care a apelat la dansa din moment ce lucrase ca educatoare pentru multi ani si cunostea copiii din sat. Organizatia a ramas insa repede fara fonduri, tocmai intr-un ianuarie, in mijlocul iernii. Si-a spus ca nu poate sa-i lase balta pe copii, tocmai in toiul frigului. Asa ca a inceput sa caute posibilitati pentru mici donatii, dar a inceput sa-si “doneze” mai ales propriul timp, energie si bani. Ii ia o noapte intreaga sa gateasca pentru douzeci si patru de copii.

In paranteza spus, inainte sa vin in tara, i-am povestit unei doamne americance despre ce se intampla in satul F. I-am aratat si poze. Doamna din America are o lunga experienta in coordonarea activitatilor de charity, inclusiv fund raising. A organizat recent un charity event pentru copii bolnavi de leucemie si la care au participat peste optzeci de donori cu buzunare adanci. Prima intrebare pe care mi-a pus-o dansa a fost – “Cine se ocupa de totul?” Pentru ca, mi-a spus ea, “Banii nu sunt in fond de cat aspectul secundar. Banii ca atare nu produc schimbarea in sine. Cel mai important lucru este sa existe la fata locului o persoana inimoasa si serioasa, care sa puna mana ei si sa faca, nu doar sa vorbeasca si sa zambeasca, gata sa apara in fiecare poza.”

In afara de mancare, copiii primesc de la doamna R.E. (toamna, cand incepe scoala) rechizite scolare, caiete, pixuri, creioane colorate, dar si sapun, pasta de dinti … si multa, multa dragoste. Cand am ajuns noi, o asteptau cu desenele lor facute pentru ea, precum si cu multe pietricele de rau, pe care le vopsisera in toate culorile. Am primit si eu trei pietricele mici, pe care am de gand sa le iau cu mine in America drept amintirea unei zile grozave.

Soarta copiilor din satul F. arata limitele statului     

Soarta copiilor din satul F. nu este unica in Ardeal. Am intalnit o situatie oarecum asemanatoare (insa dintr-un alt punct de vedere) cu copiii unui sat din varf de munte din judetul Hunedoara. In acel sat nu exista nici primar, nici politist, nici postas, nici telefon, doar afise galbene, decolorate ale liberalilor, ramase din campania electorala … si un invatator inimos dar in prag de pensionare, si care-si facea griji ca odata cu el plecat se va inchide si scoala.  

Imi pare rau ca trebuie s-o spun, dar astfel de situatii nu intereseaza pe nimeni din politic sau birocratia statului.

Comunitatile sunt mult prea mici iar problemele lor mult prea mari, ca sa atraga atentia politicienilor. Oare de la cate voturi in sus este nevoie ca unul sa-si aplece urechea? Un amic hunedorean i-a trimis atunci un email deputatei liberale de Hunedoara, actualmente senator liberal, cerandu-i sprijinul pentru copiii satului hunedorean. Am donat atunci pentru scoala doua laptop-uri, pe care le-am adus din SUA, dar ce folos pentru ca lipseau multe altele ca ei sa poata invata cat de cat in scoala lor. Bineinteles, deputata / senatoarea nu i-a raspuns niciodata email-ului sau. In fond, de ce ar fi facut-o, doar alegerile trecusera iar problemele importante devenisera altele.  

In satul F. sunt copii care nu stiu sa citeasca sau sa socoteasca. Domnul doctor mi-a povestit ca multi nu stiu tara in care traiesc, sau numele presedintelui. Unul singur din douazeci si patru stia ca pe acesta il cheama Iohannis.

Pentru ca nu exista oportunitati de clamari patriotarde in fata camerelor de televiziune sau de facut poze spectaculoase cu tricolorul fluturand in fundal, este mult mai usor sa maturi sub pres situatii precum in cele doua sate, si sa-ti spui ca acei copii nu exista.

Dar de ce nu pun mana sa lucreze?

Asta este prima intrebare pe care mi-o pune mai fiecare din tara, caruia ii povestesc despre copiii din satul F. Daca este sa fiu sarcastic, la fel pot si eu sa-i intreb pe fiecare – “Dar de ce nu puneti si voi mana sa lucrati mai mult, atat cat sa castigati cate treizeci de mii de dolari pe luna, ca sa nu va mai plangeti atat?” Sau sa ma intreb pe mine insumi – “De ce nu lucrez eu mai mult, ca sa am zece milioane de dolari in banca si o casa cat castelul din Hunedoara?” Sincer, intrebarea asta, ca de ce nu pun mana sa lucreze, este una prosteasca.

L-am intrebat pe domnul doctor – “Cum putem sa-i ajutam sa invete? Caci doar invatatura ii va scoate pe copii din saracia in care sunt acum.” Dansul mi-a spus, “Asa este. Asta este de fapt problema esentiala. Fara invatatura, si ei vor continua exact precum parintii lor, iar copiii lor precum ei, si tot asa, iar saracia se va perpetua in vecii vecilor.”

Si aceasta a fost ideea cu care am plecat din sat dupa-masa pe la ora cinci: “cum putem sa-i ajutam sa aiba o sansa la o viata cat mai normala? Pot eu face ceva?”

Habar n-am in acest moment, dar problema asta mi s-a lipit pe creierul meu, la fel cum sper ca s-a lipit si pe creierul baietilor mei. Pentru ca vreau ca ei sa inteleaga un lucru: faptul ca ei au tot ce-si doresc si inca ceva pe de-asupra nu este un drept al lor, ci un noroc fantastic pe care ei l-au avut. La fel cum l-am avut si eu, caci as fi fost astazi profesor universitar daca ma nasteam in locul copiilor in satul F.? Cu siguranta, nu.

Caci doar mintea si munca ta, din pacate, nu sunt de loc suficiente ca sa razbesti in viata. Trebuie sa ai norocul sa te nasti intr-o familie care sa-ti dea sansa la invatatura. Caci toate studiile stiintifice arata ca succesul in viata este cel mai puternic corelat de familia in care te-ai nascut, si nu asa cum ne place fiecaruia sa credem, de talentul si harnicia noastra.

Si pentru ca viata este astfel construita, ca ne place sau nu, cum putem totusi ajuta sa dam o sansa si copiilor saraci, ca cei din satul F.?    

Vreau sa multumesc din partea noastra doamnei R.E., domnului doctor, doamnei M. si tuturor copiilor pentru ca ne-au primit in mijlocul lor cu atata prietenie si vreau sa le spunem ca de-acum incolo au in America cativa prieteni noi.          

Si cu asta am ajuns la sfarsitul gandului meu: sa fim cu totii sanatosi si mai intelegatori unul cu altul. O saptamana placuta tuturor si ne auzim in curand.