Titlul acestui editorial poate crea impresia unui subiect “off-topic” pentru cititorii neimplicati in presa, dar va promit ca nu este. Mi-as dori sa il vedeti mai mult ca o exprimare a unui of cu privire la lipsa de empatie a unor “conseculari”. Eu vad lipsa empatiei ca pe un lucru care sta in calea progresului nostru ca rasa umana. Ce va mai rog este si sa nu credeti ca il scriu cu o atitudine moralizatoare – chiar incerc sa nu fiu genul ala de atotstiutor. E drept, insa, ca anumite lucruri ma “aprind”, si imi place sa ma exprim la adresa lor. Este si mai adevarat ca o pot face cu suficient de mult patos. Pun asta pe seama mostenirii genetice. Vedeti voi, am mostenit calmul ardelenesc de la tata. Da, genul ala de calm si fericire dinaintea furtunii – abilitatea aceea de a face pe prostul, ii lasa pe altii sa-si “dea in petic”, a analiza, si judeca – in general – in cunostiinta de cauza. Am mai mostenit si faptul ca, o data ce mi se “pune pata”, s-a dus la mama naibii calmul ala, si am tendinta de a ii da, verbal, cu calmul in cap, vinovatului (sau sotului, el “si-o cam ia” si cu vina, si fara. In general, fara!) In fine, toata aceasta explicatie a fost necesara ca sa pot sa va conving ca randurile de mai jos vor fi scrise cu pasiune, nu fiindca ma consider o persoana fara de greseala. In fine, acum, ca am oferit doza-mi crescuta  de anxietate pe tava unor eventuali vulturi, e timpul sa va spun si ce m-a pornit in tirada care urmeaza.

Am un amic virtual cu un suflet cam mai mare decat faptura lui fizica. Se pricepe la calculatoristica atat de rau incat Romania nu l-a vrut, asa ca l-au inhatat americanii. Ca, stiti voi, asa sunt ei, mai prosti! Pe langa asta, omul asta mai e si fix asta: om. Om, adica nu soparla, nici rechin. Ca orice om care este dezvoltat cum trebuie fizic – din ce vina, nu am habar, omul asta are o amigdala (aia din creier) aflata in stare buna de functionare. Nah, in caz ca vreunul din voi, dragii babei, nu stiti, amigdala asta ii o mica parte a creierului care se preocupa cu furnizarea de empatie individului care o poseda. Eh, eu, din pacate, o am functionala. Unora, le este oarecum deficitara. Stiti prea bine dumneavoastra, voi, cum doriti sa va numiti, cum se da cu gugalul, asa ca nu o sa va plictisesc cu asta. Ideea e ca amigdala asta uneori nu functioneaza cum trebuie. Cauzele sunt inca intens dezbatute – in momentul de fata, consensul general este ca adevarul e undeva intre “nature”(materialul genetic mostenit) si “nurture” (felul in care esti crescut, evenimentele la care esti martor, mediul in care cresti etc). Nah, idea principala, si pe care chiar vreau sa o subliniez, este aceea ca, in momentul in care un individ, inca din faza de fetus, se dezvolta intr-un mediu in care exista anumite lipsuri, alte organe se vor dezvolta primele, in detrimentul amigdalei. Lucrul asta e des intalnit, din pacate, in cazul unor copii care au fost adoptati dupa ce au fost indepartati de la familia naturala fiindca fusesera supusi unui tratament neglijent. De exemplu, in lipsa unei alimentatii corepsunzatoare “in vitro”, resursele nutritionale vor contribui in primul rand inspre dezvoltarea plamanilor, sa spunem – fiindca poti sa nu ai empatie si sa traiesti, de exemplu, insa poti sa ai empatie, din plin, si sa nu o duci prea bine, daca ai probleme cu caile respiratorii.  Asta e doar una din cauzele potentiale. Sunt prea multe pentru a le enumera aici, insa exista multe clipuri pe tema asta, pe internet. Asa, ca un alt mic exemplu, o alta posibila cauza ar fi lipsa de raspuns la exprimarea unei necesitati – gen, plansul unui bebelus. Daca acesta plange pentru ca ii este foame, sau are nevoie de o schimbare scutec, si nimeni nu ii raspunde, invata repede ca plansul nu ii va ajuta la nimic. Creierul sau va invata rapid ca trebuie sa satisfaca acele nevoi – acel celebru “instinct de supravietuire” va intra in lucru la cote ridicate. Ocupat cu asta, dezvoltarea amigdalei, din nou, va cadea pe un loc secundar. In fine, daca sunteti interesati de subiectul asta, dati-mi de stire, va rog – chair imi place mult sa schimb idei si resurse pe tema asta.

Inapoi la amicul meu virtual – cum peste omul asta “s-o imburdat carul” – pe langa empatie si calculatorie, ii mai place sis a scrie despre ce observa. No, si aici ii baiu’: se pare ca exista cel putin doua personaje care sunt CU MULT MAI REPORTERI DECAT EL. Fara sa imi zica baiatul acesta nimic, am bagat de seama niste comentarii mai putin magulitoare la adresa lui. Am sezut eu, asa, timp de cateva minute bine si m-am gandit (din punctul asta de vedere, la nivelul de “domol”, il mostenesc pe motul de tata), si am decis ca nu pot sa tac – fiindca OMUL acesta chiar merita sa NU fie numit un “reporter zero-barat”.  Si nu ca ar avea nevoie de un avocat, insa empatul din mine s-a infuriat – cu atat mai tare, cu cat, inainte de asta, citisem un comentariu de la un alt domn REPORTER MAI REPORTER CA EL (EL, AMICUL MEU). Si acel comentariu, dragii mei, m-a trimis, ca un sut urias in posterior dat de un Goliat lui David (ma si vad rege, dar, no’… !), cu vreo cinsprezece ani in urma, in mica mea “urbe resedinta de judet”.

Pe vremea aceea, lucram si eu ca reporter (timp de vreo opt luni de zile, in anul trei de facultate) la redactiile a doua publicatii locale. De scriam bine… nu prea  stiu. Poate ca scriam macar suficient de bine, altfel ma gandesc ca nu le-ar fi luat mult redactorilor sefi de la acele publicatii sa se descotoroseasca de mine – ca no, ziarele locale invart banii cu lopata. Am avut si o perioada, de vreo luna, ABSOLUT  HILARA la o statie locala de radio, prezentand stiri locale pe care le culegeam chiar eu. Nu e uman posibil sa va explic cat de amuzanta a fost perioada asta. Cata disperare o fi avut in suflet domnul posesor de statie de radio incat sa ma lase pe mine in fata microfonului, nu pot sa imi imaginez. Bag seama ca absolut nimeni altceva nu acceptase sa faca treaba asta. Eram mai mult decat in afara zonei mele de comfort. Desi nu am probleme in fata unei audiente fizice, imi folosesc capacitatea de analiza si studiul limbajului corporal al audientei mult in felul in care aleg sa transmit un mesaj verbal. Eh, in fata microfonului… microfonul ala chiar alesese sa nu interactioneze cu mine, in nici un fel. Chinul mi-a fost usurat cand un om cu ceva mai multa ratiune a preluat radioul cu pricina, si m-a scos din chinul psihologic pe care il traiam zilnic, stiind ca urmeaza sa ma pun in fata unui microfon, pentru cateva minute intregi. Eh, ideea e ca un prezentator mai prost de stiri nu s-ar fi gasit in intreaga Europa (pe acolo, pe la Polul Nord, mai sunt cativa ursi care mormaie cam tare in microfon). Si, totusi, iesirea mea din acel post temporar a fost facuta intr-un mod extrem de delicat. Nu am suficiente cuvinte inca sa ii multumesc acelui om ca a facut-o, si sa il laud pentru bagajul urias de empatie pe care il poseda.

La polul opus, intr-ale scrierii, sa zicem ca nu sunt un geniu, insa nu sunt tocmai de lepadat. Sa zicem! Am avut mult sprijin de la multi colegi si redactori-sefi ori editori, carora le multumesc din suflet pentru ca mi-au dat drumul din cusca, in ringul lor. Am invatat enorm de la ei, toti. Din pacate, pe langa toti oamenii astia inimosi, au existat si uscaturi lipsite de rice urma de empatie. Si tot din pacate, in general, soparlele de genul asta sunt cele care si ajung cel mai rapid pe piatra cea mai de sus, din locul cel mai insorit. Cariera mea jurnalistica s-a sfarsit cand nu am mai vrut sa impart acelasi aer cu acest dragon Komodo – care otravea orice atingea – ori transformandu-i ori in soparle, ori in victime.  Inainte sa imi devina sef, imi citise un articol, si spusese ca “daca ar fost dupa el, nu ar fi publicat asemena mizerie in ziar”. Articolul a trecut pe sub alti ochi, si a fost publicat. In a doua zi dupa ce imi devenise sef, i-am incheiat tirada de expelative cu un zambet. Razandu-i in nas, mi-am luat geanta, si am iesit pe usa. Hotarasem ca meritam mai mult decat sa fiu o victima a unei soparle fara suflet. Dar, ma opresc aici, fiindca nu e frumos sa ii vorbim de rau pe cei plecati de printre noi, aud.

Doua situatii, doi oameni, doua moduri de operare – diferenta dintre ei a fost prezenta empatiei, la primul, si absenta oricarei urme de empatie, la celalalt. Si cu un om de genul celui de-al doilea am observat ca avea de-a face amicul meu cel calculatorist, empatic si datator din condei.  Si, uite, asa, nu mi-a placut deloc ce am vazut, si am vrut sa scriu despre asta. Am vrut sa scriu despre asta neaparat, de fapt, fiindca am vrut sa ii spun acestui amic, si altora ca el, persoane atacate de aceste soparle, sa nu ia in seama sagetile otravite aruncate de cei care se considera MAI CEVA CA EI – sau MAI CEVA CA TINE. Fiindca, tu, cititorule – sau voi, dragii babei – MERITATI MAI MULT. Ca nu veti excela in toate domeniile, vreodata, e cam clar – insa exista… “feluri si feluri” in care vi se poate aduce la cunostinta lucrul asta. In cazul meu, cand nu m-am priceput la ceva, un empat mi-a comunicat asta ca unui om posesor de suflet. Cand m-am priceput cat de cat la ceva, un narcisist a incercat sa ma strivesca sub talpa, ca pe un chistoc de tigara. In general, cand vi se va aduce un argument constructiv, de la un OM, va veni intr-o forma ceva mai usor de digerat. Daca sunteti atacati cu vorbe nocive de catre o SOPARLA, nu va transformati in chistoc, dar nici in tigara, incercand sa ii satisfaceti unui psihopat toate poftele, fiindca, dupa ce va va consuma, tot chistoc, sub talpa, veti ajunge.

Prietenul meu virtual, si voi, ceilalti, suficienti de norocosi sa fiti posesori de o amigdala functionala – cand cineva se considera atotstiutor, si ii denigreaza pe altii, asta e un semnal clar ca aveti de a face cu un narcisist. Am aflat ca viata mea e cu mult mai usoara de cand am invatat mai multe despre asta, si va indemn sa imi urmati exemplul. Soparlelor, ei, pe cand am o oarecare mila pentru cei dintre voi care sunteti cum sunteti fiindca ati trecut prin anumite incercari, am – acum – si educatia necesara sa inteleg ca mi-ati folosi usor fix aceasta mila pentru a imi provoca rau. Pana cand stiinta va progresa in asa fel incat sa va poate readuce printre oameni, nu am nici cea mai mica simpatie pentru voi, si indemn orice alt empat sa aiba exact aceasi atitudine. Fiindca, voi, empatilor norocosi, desi poate cu mult mai deficitari bugetar decat o soparla, MERITATI MAI MULT. Iar tu, amice calculatorist, pune mana si scrie si mai mult – asta o sa le faca si mai manioase, pe soparle!