Am terminat zilele astea de citit prima carte la care i-am dat cinci stele la final, “Democracy and dictatorship in Europe” de Sheri Berman. Autoarea este profesor universitar de stiinte politice la Barnard College a universitatii Columbia din New York.

Cartea discuta specificul si istoria democratiilor din Europa si ce anume deosebesc democratiile occidentale, asa numitele democratii liberale, de democratiile Europei de est, asa zisele democratii iliberale. Vreau sa precizez pentru inceput ca termenul “liberal” in acest context nu are nici o legatura cu partidele liberale.

Ce m-a facut sa fiu asa de incantat de carte este claritatea cu care autoarea isi explica ideile: desi parca nu cred ca evolutia Europei este chiar asa de usor de sumarizat precum povesteste ea, autoarea te face sa ai senzatia ca intelegi mersul Lumii, precum si de ce lucrurile s-au intamplat asa cum s-au intamplat.

Cartea este cred o lectura obligatorie pentru oricine care crede in libertate, dreptate, civism si progres. Sunt importante de inteles nu doar procesele si valorile prin care se construiesc democratiile de tip occidental, dar si pericolele care le pasc la tot pasul. Un astfel de pericol, spune Dr. Sheri Berman, este acum automultumirea, autosuficienta si necunoasterea greselilor trecutului, ceea ce creste sansele ca aceste greseli sa se repete inca odata.    

O scurta introducere in democratiile liberale

Autoarea explica faptul ca deosebirea de baza intre democratie si dictatura este forma prin care este decisa conducerea unui stat, respectiv alegerile libere in cazul democratiilor. Dincolo de asta, insa, o democratie liberala presupune ca “statul si guvernele sale trebuie sa garanteze respectarea legii, sa protejeze minoritatile si drepturile individuale, conducatorii si cetatenii trebuie sa respecte regulile “jocului” democratic, si toti cetatenii trebuie sa fie egali din punct de vedere politic.” (pagina 6)

Capitolele prezinta limpede, prin multe exemple si detalii, ce sunt democratiile liberale, cum au aparut ele (doar) in anumite tari occidentale (cartea discuta formarea lor in Franta, Marea Britanie, Germania, Spania si Italia), care sunt conditiile de care depinde crearea lor, care sunt pericolele care le pasc – respectiv fascismul, nazismul si comunismul in trecut, si regimurile populiste in prezent, si de ce democratiile din Europa de est nu sunt democratii liberale.

O democratie liberala poate fi de doua feluri: stabila, consolidata, atunci cand cetatenii accepta neconditionat caracteristicile unei democratii liberale drept principiile dupa care vor sa traiasca, sau conjuncturala, cand cetatenilor li se ofera o anume recompensa pentru acceptarea acestor caracteristici, de exemplu cresterea nivelului de trai. Cand insa nivelul de trai scade, si el va scade la un moment dat, astfel de democratii liberale conjuncturale dispar pentru ca dispare recompensa, ele transformandu-se fie in dictaturi (cum a fost republica de la Weimar in Germania interbelica) sau in regimuri populiste, pericolul politic care se pare ca paste in prezent unele tari din Occident.

Dr. Berman spune ca o democratie liberala se poate forma doar atunci cand exista cateva conditii necesare, dar nu suficiente: un stat centralizat, o natiune, o economie suficient de avansata pentru a sustine costurile (mai ridicate) ale unei democratii liberale si o societate suficient de pregatita (educata).

In Franta, de exemplu, acest proces a avut loc treptat (gradual) si a durat cel putin doua secole, incepand cu Revolutia franceza din 1789 sau inca mai demult. Statul unitar s-a creat inca pe vremea monarhiei absolutiste a lui Ludovic al-XIV-lea, apoi natiunea franceza a aparut dupa Revolutia franceza, apoi treptat s-au format o economie mai moderna si societatea mai educata … si tot asa, procesul a continuat prin cinci republici, doua imperii si o monarhie pana la actualul stat francez, care categoric este un model de democratie occidentala, liberala moderna.

De ce nu exista democratii liberale in Europa de est?

Ce ne intereseaza insa pe noi este in primul rand sa intelegem de ce democratiile liberale nu au aparut – niciodata – in Europa de est, nici in Cehia, nici in Polonia, nici in Ungaria, si desigur nici in Romania.

In Europa de est lucrurile au fost intotdeauna mult mai complicate decat in Occident: astfel, statele au fost de facto semi-colonii sovietice pana spre anul 1989. Odata cu caderea regimurilor comuniste, statele si-au recapatat independenta scapand de sub tutela sovietica, dar au fost imediat confruntate cu nevoia de a-si construi simultan o democratie noua pornind de la mai nimic, o economie noua, capitalista pornind de la economii dominate de sovietici, o societate noua lipsita de sechelele socialismului, si pe deasupra sa se integreze in noi structuri europene si mondiale, precum Uniunea Europeana si NATO.

La toata aceasta complexitate enorma, unele state est-europene (inclusiv Romania) au in plus o retorica ce sugereaza dorinta de a redefini teritoriul lor national, respectiv natiunea ce locuieste pe acel teritoriu.

Astfel, daca Frantei i-au trebuit peste doua sute de ani ca sa-si construiasca democratia liberala, greutatile prin care trec in prezent statele est-europene nu sunt de loc surprinzatoare, tinand cont ca ele au de rezolvat probleme infinit mai complicate de cat francezii.

Cat de des se repeta istoria

Cartea trebuie citita si pentru ca destule din situatiile din trecut se repeta acum.

De exemplu, perioada de la unificare Italiei si pana dupa al doilea razboi mondial mi se pare extrem de asemanatoare cu ce se intampla acum in tara. Coruptia din Italia a fost exponentiala. Se crease un sistem numit transformismo prin care elitele tarii si-au oferit sprijinul liderilor politici in schimbul avantajelor personale. Precum partidele din tara, partidele politice italiene nu aveau platforme politice bine stabilite pentru ca platformele nu contau absolut de loc: toate aranjamentele intre ele pentru accesul la putere si conducerea statului sa faceau in spatele usilor inchise, fara implicarea populatiei. Elitele locale controlau totul pe plan local (bugete, resurse, scoli etc.) si isi ofereau sprijinul centrului in schimbul recompenselor. Politia a inceput sa aiba comportament abuziv, iar justitia sa fie precum un zbir, cu decizii preferentiale.

Multe lucruri suna deja-vu, nu-i asa?

Pe fondul coruptiei masive au inflorit miscarile de extrema stanga si extrema dreapta: miscari nationaliste, comuniste, religioase. In fine, a aparut fascismul si Mussolini.

O alta asemanare interesanta este cu Rebublica de la Weimar din Germania interbelica. Republica de la Weimar a ajuns rapid in blocaj politic din cauza disputelor politice continue intre presedintele ales de popor si Parlament ales tot de popor. Ambele au avut legitimitate politica pentru ca fusesera votate direct de popor, totusi presedintele si partidul de la putere s-au nimerit tot mereu sa fie din tabere opuse.

Pentru a evita repetarea situatiei, constitutia RFG de dupa razboi a eliminat functia de presedinte ales direct de popor, presedintele avand in prezent doar rol onorific.

Bineinteles, exista o asemanare cu raportul si legitimitatea politica din tara intre presedinte si Parlament, inclusiv blocajul politic care decurge de aici – care iata se intampla in oarece masura de aproape zece ani. Totusi, solutia din Germania nu este o solutie in tara pentru ca avand persedinte – parlament din partide diferite este probabil un lucru bun pentru ca atenueaza din coruptie.

Istoria nu este intamplatoare. Limitele politicului

Cartea explica foarte convingator ca specificul economic, social, cultural, religios plus constitutia unei tari creaza un mecanism (care este precum un torent puternic, un suvoi) din care apoi nu prea mai poti iesi indiferent ce-ai face: fie suvoiul democratic te poarte departe cum a fost in cazul Marii Britanii si a Frantei (de exemplu, a treia republica), fie te duce intr-o cascada, de unde pici in haul dictaturilor, cum au fost Italia si Germania interbelica.

Dr. Berman argumenteaza pe intelesul fiecaruia ca istoria a fost intotdeauna despre cum controlezi resursele, fie ca ele sunt puterea politica, banii sau mintile si sufletele oamenilor. Jucatorii initiali au fost regii, nobilii si biserica la care apoi revolutiile au adaugat burghezia si norodul.

Tot ea motiveaza clar ca controlul diferitelor resurse este legat strans unul de altul, de exemplu felul in care accesezi resursele financiare este puternic corelat cu felul in care poti controla resursele militare, care la randul lor depind de mintile oamenilor, adica de motivatia lor, inclusiv cea religioasa.

Regii au incercat intotdeauna sa le controleze pe toate, doar ca este extrem de greu sa o faca practic si in mod permanent, mai ales cand statele au inceput sa creasca, populatiile s-au inmultit si economia a crescut. Atunci a aparut nevoia politicii ca instrument de negociere a gradului in care diferitele resurse sunt accesate de diferitii jucatori, precum si parlamentul ca instrument unde politica este materializata in legislatie.

Deci, politica este pana la urma nimic altceva de cat un instrument de negociere intre diferitii jucatori ai unei societati, dar – va rog retineti – politica nu este un instrument prin care sa creezi ceea ce se negociaza.

Eu n-am fost niciodata interesat de politica, asa – as a gut feeling. Dar acum citind cartea am inteles si de ce nu am fost interesat: mie mi s-a parut intotdeauna interesant sa fac ceva, sa construiesc (de-asta am vrut sa fiu inginer). Nu m-a interesez niciodata sa negociez ceva construit de altii.

Si cu asta am ajuns la sfarsitul gandului meu: sa fim cu totii sanatosi si mai intelegatori unul cu altul. O saptamana placuta tuturor si ne auzim in curand.