Prima seară la cadetii aviatici a mers foarte bine pentru fiică-mea de treișpe’ ani. “Mamă, am făcut un concurs de identificare a unor avioane, și eu am răspuns corect la 7 din 12 întrebări. Restul, au identificat corect vreo 4 sau 5!” Nu mă fălesc cu cât e de deșteaptă fiica-mea, că nu is tatăl meu! Știu că Sarah are un avantaj enorm, față chiar și de copiii care frecventează de mai mulți ani acest cerc de activități: soțul meu – tatăl ei  – are în spate 22 de ani de inginerie în aviația britanică, și 13 ani de când preda inginerie la colegiul de aviație civilă din Newcastle. Asta mică studia elice, motoare, tot ce vrei, de când avea vreo opt-nouă luni, fiindcă mereu o duceam la el la lucru, în hangar, și a și mers, de la trei luni vechime în câmpul vieții, an de an, la festivalul de aviație de la noi din oraș – avem norocul ca acesta să fie cel mai mare de genul ăsta gratuit, din Europa. De pe la opt ani, avea salopeta ei și, înainte să se implementeze și mai solid regulile de siguranță și securitate, mergea și petrecea timp lucrând alături de câțiva studenți voluntari, pe timpul verii, la întreținerea avioanelor pe care fac practică. Acum, îl însoțește încă pe soțul meu la servici, însă numai atunci când nu sunt studenții prezenți. Asta a familiarizat-o cu o serie de componente, unelte, avioane etc. – și, fiind în incinta aeroportului – i-a dat ocazia să observe o mulțime de avioane civile și militare. Așa că e vorba prea puțin de inteligență, aici, și mai degrabă de faptul că a avut acces la resurse de învățare pe care puțini copii le au la dispoziție.

Ce mă încânta la fiică-mea, totuși, este entuziasmul cu care se ia în piept cu învățătura. Bine, asta și în contextul în care vine acasă și lucrează un maximum de jumătate de oră, către o ora, la teme, zilnic. În general, modul în care este predată materia, aici, o face să vină acasă cu o înțelegere bună a acesteia, și cu bagajul de cunoștințe deja înrădăcinate. Excelează la matematică și istorie. Nu se omoară după analiza literară, lucru care ar trebui să mă termine psihic (prietenii știu de ce!). Cu toate astea, am norocul că am fost maleabilă și m-am adaptat cât de cât, dând la o parte, într-un final, înverșunarea cu care am venit aici din România, aceea de a-l face pe copil să muncească, dar nu așa, puțin, ci cât mai mult. Asta, fiindcă avem mentalitatea că va reuși în viață dacă muncește mult înrădăcinată până la miezul al mai miez al ființei noastre. Aici, am învățat că un copil trebuie încurajat să învețe cum să muncească într-un mod inteligent, mai degrabă. Spune vorba aceea devenită deja veche că, noi, “cu teoria stăm bine, dar practică ne omoară.” E foarte adevărat, lucrul asta. Mă văd depășită de multe ori, ca independența și încredere în sine în a face un lucru bine și până la capăt, de către unii tineri sub douăzeci de ani. Nu spun că toți sunt așa – mă refer, aici, la acei tineri care îmi sunt similari în mediul din care provin, situație financiară etc.

Schimbarea în modul în care interacționez cu fiică-mea acum, de când o tratez că pe un mic adult capabil de mult mai mult decât credem noi că sunt capabili copiii, se reflectă și în relația noastră, și în plăcerea cu care învață. Eu, un copil crescut cu eternele așteptări de a excela în toate materiile, sunt – acum – un adult care, într-un final, a priceput că presiunile uriașe puse asupra noastră, ca și copii, în România, erau o imbecilitate enormă. Nu îi numesc imbecili pe cei care au exercitat aceste presiuni, fiindcă au fost și ei prinși într-un set de mentalități și un sistem încuiat, și ne-au “vrut binele”. “Binele”, în România, însemna să ai note cât mai mari, să înveți pe de rost cât mai mult, că să reușești să regurgitezi cât mai multă materie – de multe ori fără a înțelege cum sa o pui in practica – în față unui examinator, fiindcă asta însemna că erai un copil/tânăr inteligent. Le sunt recunoscătoare, așadar, dascălilor care au priceput carențele acestui sistem, și m-au îndrăgit și au ajutat rebela din mine să încerce să îl navigheze, fără a incerca sa-mi “strivească spiritul” (citat din… soțul meu).

Mie mi-a luat mult timp să reușesc să pricep ce înseamnă asta, cu adevărat. Când crești într-un sistem care te încurajează să fii un “părinte elicopter” (un părinte care dirijează în mod excesiv fiecare părticică a vieții unui copil), e greu să lași acea mentalitate în urmă – în primul rând, fiindcă te temi să nu fi neglijent. Dacă părintele tău te-a “cocoloșit” si “crescut în vată”, crești cu impresia că a nu face asta cu copilul tău e fix asta: neglijare. Nu mă înțelegeți greșit: sunt extrem de recunoscătoare că am avut ocazia de a fi “cocoloșită”! Totuși, uitându-mă la cât de responsabilă este fiică-mea de 13 ani, comparativ cu mine la acea vârstă, mă face să pricep că adevărul, sau soluția (nu că aș fi adeptă creșterii unui copil după un anumit tipar!) e undeva la mijloc. Fiica mea învață din plăcere, oricum, așa că,  în loc să îi umplu capul cu reproșuri vis-a-vis de materille la care nu e cea mai bună din clasa, acum o încurajez să se concentreze în principal pe acele materii înspre care pare a avea faimoasa “înclinație”, și să încerce să învețe cât poate ea de bine, la celelalte. Cât poate ea de bine nu înseamnă “cel mai bine”. Atâta timp cât eu nu pot să mă pricep și la a ajută un copil să dezvolte o plăcere de a învața matematică, și în același timp la a opera un bolnav pe cord deschis fără a leșina la treizeci de secunde după ce am început să îmi trag mănușile sterile pe mâini, am decis că nu îi voi cere nici fiica-mii să fie pricepută la toate materiile din programă.

Din fericire, absența notelor și predarea care se concentrează pe evaluarea formativă mai mult decât pe cea sumativă, ajută mult. Cumva, din toate astea, se face că fiica-mea de 13 ani, cu jumătate de ora de teme pe zi, sau o ora de teme la matematică de două ori pe săptămâna, are cunoștințe mai aprofundate de matematică decât am avut eu la vârstă ei – eu, care petreceam ore întregi “făcând teme la mate”. Cumva, idioții ăștia nimeni în lume, care habar nu au ei de nimic, știu cum să predea MASELOR mai bine decât știm noi să o facem. Și uite-așa ajungem, de la gândurile mele de părinte al unei adolescente cu apucături de mecanic, la o discuție despre direcția în care ar trebui să se îndrepte învățământul romanesc.

Printre ceea ce merge “la ei”, și se întâmplă rar la noi, APLICAREA PRACTICĂ a teoriei ar fi primul lucru. “De ce învățăm asta și la ce sărăcia ne va folosi, vreodată?!” si “Cum vom face să fim pregătiți încât să ne poată folosi asta, vreodată?!” sunt intrebari de baza la care elevii sunt incurajati sa raspunda, ei insisi. Ce de-al doilea lucru care e ușor observabil e penuria de resurse, în invatamantul românesc. Aici, toți elevii au acces la substanțe chimice care să le permită înțelegerea formulelor pe care le descoperă, fiecare elev are acces la calculatorul sau, tabletă etc., atunci când au ore de informatică. În al treilea rând, evaluarea formativă continuă este piatră de baza a predării. Nu ai voie, că profesor, să ai elevi vizibil plictisiți, sau neimplicați, și pentru asta, gradul lor de înțelegere trebuie evaluat continuu, pentru fiecare dintre ei. Și nu, nu există corigențe, și nici repetenție. Mai pe larg, despre asta, pe viitor!

Comentează și tu acest articol

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.