Moș Fedea era un om tare de treabă. Neavând copii, nepoți sau alți urmași, își petrecea întreaga zi având grijă de animalele din gospodărie și de copacii din grădină. Toate cele din curte aveau un nume și pentru fiecare-n parte moș Fedea avea câte o vorbă bună. 

Cel mai drag părea să-i fie un păr, aflat foarte aproape de hotarul gospodăriei, care făcea niște fructe parfumate și dulci din care mai toți copii de pe stradă se înfruptau. Nu refuza pe nimeni și prezența copiilor în curtea sa îl făceau să-ngrijească copacul și cu mai mult drag. Singura răsplată pe care o cerea era să îi spui ”Nais tuqe, Papo”(tr: îți Mulțumesc, Moșule!) și să vorbești frumos cu cei din jurul tău. Dacă știa că ai frați acasă, atunci când plecai iți punea in sân câteva pere pe care să le duci alor tăi ”că poate s-or bucura și ei!”

Din când în când, baba Gafița, soția lui, îi aducea un pahar de apă și-i ștergea fruntea asudată cu un ștergar alb ce părea rupt din înaltul norilor. Nu știu cum reușea baba să scoată rufele atât de albe însă știu ce gust aveau gogoșile pe care le-mpărțea de sufletul celor morți în zile de praznic. Toamna împărțeau must și iarna ofereau cam jumătate din carnea provenita de la animalele sacrificate. Era o plăcere să stai în jurul lor și imaginea celor doi te făcea să-ți dorești să-mbătrânești exact cum ei au făcut-o.

Într-o zi moș Fedea a căzut lângă păr. Nu s-a mai ridicat chiar dacă baba Gafița l-a tot strigat să vină la masă. Moșul s-a dus să ia prânzul la masa lui Dumnezeu și a lăsat baba-n urmă să culeagă fructele ce trebuiau împărțite copiilor. Durerea babei Gafița era atât de mare încât o vedeai mai mult la cimitir decât la ea acasă. Ușor-ușor, animalele au dispărut din bătătură și copacii au început, parcă, să nu mai rodească. Slăbiciunea femeii a fost exploatată de unul dintre vecini, Dumitru, care a considerat ca i-ar sta tare bine acelui copac în curtea sa, așa ca într-o zi a mutat gardul pentru a-l cuprinde. Babei Gafița nici nu părea să-i pese, grija ei fiind îngrijirea mormântului celui ce i-a fost soț o viață întreagă. Copiii din cartier au observat această schimbare de proprietar pentru simplu motiv că Dumitru nu permitea nimănui să guste din fructele râvnitului copac. Mulțumirile din trecut adresate lui Moș Fedea au fost degrabă înlocuite cu înjurături și ceva blesteme.

Zi de Paștele Blajinilor. Tot orașul părea că s-a mutat în cimitir și zumzetul mulțimii transforma locul odihnei veșnice într-unul de promenadă. Fumul grătarelor și mesele întinse peste tot prin cimitir pot părea ciudate pentru cei ce nu au crescut cu ideea că cei de dincolo trebuie cinstiți prin prezența întregii familii, ca la o masă de duminică,  la căpătâiul mortului. Italieni, greci, români și armeni au preluat un obicei tigănesc și l-au ridicat la rang de sărbătoare zonală păstrând cu sfințenie obiceiul ca în prima duminică după Înviere blajinii (morții) să fie pomeniți. Printre cei pomeniți era și moș Fedea…

Baba Gafița își povestea toate necazurile si trăirile blajinului Fedea, cu strigăte și cu sughituri. Bocetul ei legănat ”Fedeoooo, de când ai murit hoțu’ de Dumitru mi-o băgat tot păru’ înăuntru!” reușea să-i facă mai pe toți bărbații să zâmbească și pe femei să-i suduie pe cei ce nu puteau să-și stăpânească hăhăitul. Toți înțelegeau suferința dată de singurătate si însingurare și rămâneau marcați de modul în care baba Gafița se ruga de moș Fedea să o ia lângă el. Chipul vesel de altădată devenise una cu pământul și albul ștergarelor se transformase într-un gri care nu reușea decât să accentueze imaginea unei umbre.

A doua zi groparii din cimitir au găsit-o pe baba Gafița dormind cu capul sprijinit de crucea lui Moș Fedea. Zâmbea și chipul îi redevenise blând și senin. În jur puteai să simți miros de gogoși și gura ți se îneca intr-un parfum de pere. 

Din acel an părul aflat în curtea lui Dumitru a refuzat să mai rodească. S-a dus si el in lumea blajinilor, în curtea lui Moș Fedea și a babei Gafița, pentru a stârni un alt cor de mulțumiri rostite cu voci de copii: ”Nais tuqe, Papo!”.