Nu stiu despre voi, dar eu am o “tolba” plina de intamplari pe care le tin minte pentru ca inca nu am reusit sa le inteleg. Asta chiar daca unele s-au intamplat cu peste treizeci de ani in urma.

Cred ca dintr-un anumit punct de vedere, aceste intamplari sunt mai importante de cat lucrurile pe care le-am invatat si le inteleg, pentru ca de fiecare data cand citesc ceva nou sau aud o parere interesanta, ma intreb automat daca ma ajuta sa pricep putin mai mult despre lucruri pe care nu le stiu. Intamplarile astea sunt precum ancorele mele in necunoscut.

O intamplare banala

Astazi vreau sa scriu despre o astfel de intamplare (pentru care nu am raspuns), si care mi s-a intamplat in vara lui 1996, cu un un an inainte sa emigram in Statele Unite. In acea vara, am fost ales presedintele asociatiei de locatari de pe scara blocului unde locuiam in Timisoara.

M-am trezit ca musca-n lapte, cand mi s-a sugerat functia “prezidentiala”: pe de-o parte eram extrem de ocupat (si de pasionat) cu ce lucram profesional la universitate, pe de-alta parte fusese de fapt ideea soacrei mele, caci apartamentul era proprietatea familiei sotiei mele. Asa ca chiar daca nu am avut multa tragere de inima cu ideea asta, am zis pana la urma “da” pentru a-mi multumi soacra si indirect de a o scapa pe sotia mea de gura ei, caci dupa cum spune inteleptul american – “Happy wife, happy life”.

Am fost ales cu unanimitate de voturi mai putin unul, cel al presedintelui curent, care astfel si-a pierdut functia. In timpul sedintei, extrem de vocala a fost o doamna de la etajul trei, de loc din Braila, care a tinut neaparat sa-si tipe continuu entuziasmul ei in caz ca eu as fi ajuns noul presedinte de scara.     

In afara de business-ul current, adica sa strangem banii pentru cheltuielile curente de la bloc si sa am de grija ca femeia de serviciu sa spele regulat scarile, am vrut sa fac doua lucruri, care am considerat ca vor face locul mai dragut: sa plantez gazon in zona verde, caci iarba era distrusa, si sa instalez un gardulet metallic, de jur imprejur, ca sa protejam gazonul. Cand am pomenit de cele doua idei la prima sedinta de bloc, lumea a fost de acord cu ideile, dar nimeni nu a vrut sa contribuie cu nici un ban. Concluzia mea a fost ca lumea ar vrea sa aiba gazon si gard cu conditia sa fie gratis.               

M-am apucat de treaba: am facut rost de doua pungi mari cu seminte pentru iarba de la serviciul nu-stiu-care al Timisoarii (undeva in parcul rozelor), si am cumparat din banii mei ciment si un gard metalic, suficient de lung cat sa inconjoare intreaga zona verde.

Am instalat gardul intr-un weekend, l-am vopsit in argintiu, dupa care am insamantat iarba.

Singur. Nu m-a ajutat nimeni, nici macar cu “Buna ziua”. Am vazut ca destui de pe scara se uitau pe geam in timp ce am lucrat (caci mi-a luat timp sa sap gropile pentru stalpi si sa pregatesc pamantul pentru insamantat). Intre privitori, si doama de la etajul trei, cea cu entuziasmul tipat.

Nici nu s-a intarit bine cimentul si inca nici nu rasarise iarba prea mult, ca am gasit rasturnat unul din stalpii gardului. Cineva l-a scos din pamant cu ciment cu tot. L-am reparat. Peste cateva zile, alt stalp a fost rasturnat. Apoi, cineva a taiat sarma gardului. Dupa care cineva a calcat iarba in picioare.

Si chiar daca am incercat sa repar stricaciunile de fiecare data, de fiecare data s-a gasit imediat cineva care sa strice altceva. Doamna de la trei, cea cu entuziamul tipat, se transformase intre timp in clevetitoare: ca ei nu-i convine sa avem gard, de ce ne trebuie gazon in zona verde, ca sigur am cumparat gardul din banii asociatiei.

M-am plictisit la un moment dat si am renuntat sa mai rapar stricaciunile. Spre surpriza mea, peste cateva zile, l-am vazut pe fostul presedinte de scara (cel care votase impotriva mea) cu o lopata in mana incercand la randul sau sa drege ce fusese distrus. Asta mi-a mai risipit putin din suparare si din frustrare, caci am vazut ca totusi nu toti de pe scara sunt indiferenti si delasatori.

Am plecat apoi in toamna lui 1997 in America.

Am dormit ultima data in acel apartament intr-o vacanta in decembrie 1998. Garduletul meu disparuse in intregime. Pentru ca nu era zapada, am putut observa ca mai ramasesera totusi cateva bucatele din zona verde cu iarba plantata de mine. Iar acolo, iarba se prinsese foarte bine.

De ce?

Sunt convins ca nu sunt singurul care are o asemenea intamplare. Foarte recent, un prieten FB din Hunedoara, se intreba intr-o postare, de ce este mereu atacat si insultat de diversi din oras, doar pentru ca organizeaza si participa la diferite actiuni civice, printre care stransul gunoaielor din oras?

Nu am nici acum, dupa peste douazeci de ani, un raspuns la intamplarea mea cu garduletul. De ce l-a distrus lumea si au calcat iarba in picioare? De ce nu l-au reparat si altii? Cine a furat gardul in intregimea lui? De ce nu m-a ajutat nimeni cand l-am instalat si am insamantat? De ce? De ce? De ce?

Nu exista un raspuns simplu la intrebarile mele. Ar fi naiv sa zic ca lumea este needucata, indolenta, lenesa, sau rea. Nu exista oameni indolenti, lenesi sau rai prin constructie pentru ca nu exista gena indolentei, a lenei sau a rautatii. Acestea sunt deprinderi dobandite, adica invatate de-a lungul vremii din viata de zi cu zi.

Am citit de-alungul vremii destule studii stiintifice despre altruism. Altruismul este comportamentul prin care un organism (nu doar omul) face actiuni, care nu sunt in favoarea avantajului sau imediat. Altruismul a fost studiat de multe domenii de cercetare, biologie, ecologie, teoria jocului (game theory, o ramura a matematicii), sociologie, economie, antropologie, psihologie si altele.

Astfel, cei care studiaza marine biology au observat ca exista pesti, care curata de paraziti suprafata pestilor mai mari, pradatori, fara ca acestia sa-i inghita, desi le-ar fi usor sa o faca. Intrebarea pe care si-au pus-o cercetatorii este, cum de pestii rapitori nu-i mananca pe cei mici, imediat dupa ce cei mici au terminat sa-i curate. Acest comportament ar fi optim, si curatati de paraziti si cu burta plina. La fel, exista o pasare micuta, care intra in gura cascata a crocodilului pentru a-i curata dintii. Cum de crocodilul nu-si inchide gura pentru a manca pasarea dupa ce i-a curatat dintii? Sau daca ma refer la intamplarea mea cu garduletul, de ce oamenii nu l-au lasat sa stea in picioare dupa ce fusese instalat de mine?

Cei care studiaza teoria jocului (game theory) au demonstrat mathematic ca cea mai buna strategie in interactiunile umane este tit for tat. Sau spus popular, dinte pentru dinte. Daca esti bun cu mine, voi fi bun cu tine. Daca insa esti rau cu mine, si eu voi fi rau cu tine. Studiile teoretice arata ca strategia tit for tat este eficienta pentru ca ea incurajeaza increderea si cooperarea intre oameni, pe de-alta parte evita situatiile in care cineva profita repetat de tine, tratandu-te ca pe un fraier. Si atunci, daca asta spune matematica, de ce nu a functionat tit for tat in cazul meu? Sau a prietenului FB din Hunedoara? De ce un act de bunavointa, nu este reciprocat de altii tot cu un act de bunavointa? De ce un act de bunavointa este rasplatit cu jigniri si indiferenta?

Psihologii incearca acum sa inteleaga un fenomen nou de altruism, cel in care oameni isi doneaza benevol un rinichi pentru a ajuta necunoscuti cu nevoia unui transplant. De ce o fac oare din moment ce nu va exista nici un fel de recompense pentru ei, iar cei care primesc rinichiul nu vor cunoaste identitatea donatorului? In cazul garduletului meu, de ce nu s-a oprit un necunoscut de pe strada sa-l fi reparat din bunavointa lui?

Si pot continua cu alte exemple pe care le-am cules de-alungul anilor.

Ce am invatat eu?

Ma repet cand spun ca nu exista un raspuns simplu la intrebarile mele. Mai mult, si daca ar fi astfel de raspunsuri, ele n-ar avea prea multa utilitate, din moment ce nu putem schimba comportamentul cuiva.

Concluzia la care am ajuns este ca singurul lucru pe care-l pot face este sa incerc sa inteleg unde am gresit eu in intamplarea mea cu garduletul, si cum pot sa-mi schimb comportamentul pentru a evita sa ma supar sau sa ma frustrez in viitor pe oameni.

Cred ca am gresit cu doua lucruri: in primul rand, nu am cerut ajutorul celor care ar fi fost dispusi sa-mi dea o mana, cum a fost fostul presedinte de scara, cel care a incercat sa repare gardul cand am renuntat eu. Daca ma gandesc cu sinceritate, am fost arogant si vanitos pentru ca facand toata munca singur am vrut sa demonstrez (si sa-mi demonstrez) ca sunt mai bun ca restul de pe scara. De aceea, exista o “logica” conform careia am fost taxat de lume. In al doilea rand, nu am discutat cu cei care au luat toata munca mea la bascalie, inclusiv doamna cu gura mare, din Braila, de la etajul trei. Cred ca mi-a fost teama de gura ei si mi-a fost mai simplu s-o ignor. Totusi, chiar daca am ignorant-o, gura ei mare a avut un efect direct asupra mea, pentru ca in final am renuntat sa mai fiu preocupat de ce s-a intamplat cu munca mea.

Lucrul pe care l-am invatat in final este ca atunci cand ma implic intr-un proiect trebuie sa o fac pentru ca inseamna ceva pentru mine, nu pentru ca astept laude si recunostinta de la cineva sau pentru a demonstra ca sunt o persoana mai buna de cat altii. In plus, daca cred in ceva, trebuie sa-mi vad de treaba mea si sa push again and again pentru a realiza ceea ce este important pentru mine, indiferent de ce zice unul si altul. Intelepciunea populara are o vorba pentru asta: “Cainii latra si caravana trece”.                                          

Si cu asta am ajuns la sfarsitul gandului meu: sa fim cu totii sanatosi si mai intelegatori unul cu altul. O saptamana placuta tuturor si ne auzim in curand.