Scriitorul şi filosoful Gabriel Liiceanu (77 de ani) a demisionat din Grupul pentru Dialog Social (GDS). El şi-a explicat gestul printr-o scrisoare dură adresată membrilor organizaţiei, în care îl numeşte pe senatorul USR Vlad Alexandrescu “un Dinu Păturică al vremurilor noastre”, potrivit textului obţinut de G4Media.

Neînţelegerile cu noul preşedinte, Andrei Cornea, cele legate de modul în care funcţionează GDS se află printre motivele demisiei fiilosofului. 

“Dacă în ’89-’90 aş fi ştiut că urmează să intru într-un Grup în care mi se va explica cândva «importanţa culturală» a lui Marx – adică a celui care a instilat în mentalul omenirii ura impersonală şi necesitatea exterminării prin vini colective (ceea ce Lenin şi urmaşii lui de pretutindeni au pus în practică printr-o metodologie a crimei pe categorii umane) -, n-aş fi pus piciorul în GDS”, scrie Gabriel Liiceanu.

Şi-a exprimat nemulţumiri cu privire la modul lui Andrei Cornea de a conduce Grupul. 

“Continui să mă îndoiesc că excepţionala lui activitate publicistică la 22, stângăciile de comunicare şi palmaresul de până acum în vechiul comitet director au vreo legătură cu abilităţile manageriale cerute de funcţie. Mă uitam consternat, din vizaviul lui, la bucuria de copil mare cu care a primit vestea. Îmi venea să-i strig: «Trezeşte-te, filozofule! Ai să ajungi să cari în spate, ca în povestea lui Zimmer, un cadavru pe care nu ai să fii în stare să-l învii!» Însă nu dădea semne că ceva din meseria de filozof ar fi trecut în metabolismul lui. Nimic nu părea să fi pus în acord exigenţele raţiunii practice (învăţate măcar din traducerea lui Platon) cu viaţa lui pur şi simplu. Parfumul unei funcţii răscoapte, gâdilătura unei puteri de doi bani şi a unei vanităţi pe măsură îl schimbaseră la faţă (în rău) pe cel pe care-l socotisem unul dintre primii umanişti ai ţării”, potrivit textului scrisorii.

Gabriel Liiceanu reproşează membrilor GDS şi modalitatea prin care sunt acceptate noi persoane “fără nicio relevanţă civică, necoapte la minte sau de-a dreptul nocive”.  

Vlad Alexandrescu

“Aşa se face că, încet-încet, am reuşit să coborâm politeţea la nivel de imoralitate. Căci din politeţe şi colegialitate am închis ochii când unii dintre noi îşi aduceau în Grup iubite, neveste, fii, nepoţi, prieteni irelevanţi sau persoane de care depindea un contract prelungit dincolo de vârsta pensionării. În clipa de faţă avem în Grup chiar o întreagă familie, familia Vianu-Alexandrescu: tatăl, Ionel Vianu (demisionat în urmă cu un an pentru că punctul lui de vedere nu a întrunit acordul unanim într-o mică dezbatere online), fiul (Ştefan), nepotul (Vlad) – cei doi, aşadar, sunt veri primari – şi soţia nepotului (Raluca). N-ar fi nimic dacă, prin jocul fericit al hazardului, am avea de-a face cu un clan hăruit integral cu vocaţie civică. Din păcate, lucrurile stau exact pe dos, cu excepţia lui Ionel Vianu ceilalţi membri ai clanului nu acoperă „criteriile Pleşu”, răstălmăcite şi contestate vehement la ultima noastră întâlnire de Vlad Alexandrescu, devenit faimos în ultimele săptămâni printre noi pentru că, podidit de admiraţie de sine şi otrăvit de bietul său eu, s-a autointitulat „membru marcant al opoziţiei”.

“Raluca, soţia lui, este o încântătoare şi graţioasă doamnă, care scrie articole citibile pe sărite şi a cărei relevanţă publică e nesemnificativă. Are meritul, deloc neglijabil că, în adunările Grupului, păstrează tăcerea. Lui Ştefan, având şi el micile neajunsuri ale verişoarei prin alianţă, îi lipseşte în schimb această calitate: e gureş, şi decibelii pe care-i emite la fiecare luare intempestivă de cuvânt pun la grea încercare neuronii celor de faţă”, este de părere Liiceanu. 

Scriitorul l-a atacat dur pe senatorul USR Vlad Alexandrescu, numindu-l “un Dinu Păturică al vremilor noastre” sau “Neo-Păturică”. “Despre membrul-marcant-Vlad-Alexandrescu s-ar putea scrie un eseu”, începe Liiceanu.

“Ceva îmi spune că de la el se va trage destrămarea Grupului. Dihonia a pătruns în Grup la şedinţa din luna mai, nu atât din pricina urletului meu exasperat din deschidere, cât zădărelii şi comediei juridice pe care a jucat-o de faţă cu toţi Neo-Păturică, explicându-ne, cu competenţa lui juridică de doi bani, că avem cvorum, când de fapt nu aveam, că membrii neînregistraţi sunt membri cu drepturi depline, când de fapt nu erau, că ce dacă nu ne-am ţinut adunările generale de ani de zile… Pe scurt, sabotând exigenţa de legalitate a Grupului. Acest mic contorsionist, ajuns şi în organul legislativ al ţării a cărui menire este de a cântări şi vota legi bune, ne explica de zor că noi, gedesiştii, suntem mai presus de reguli şi de «stupida birocraţie». (Ce strategie vicleană are! Face câteva lucruri bune – Copiii lui Irod, organizarea unei vizite cu colegii userişti la arhivele CNSAS – iar apoi, la adăpostul unui capital public astfel câştigat, îşi eliberează în cerc restrâns veninurile.)”. 

Concluzia lui Gabriel Liiceanu este: “Grupul pentru Dialog Social şi-a pierdut idealitatea. El s-a născut, cel puţin în mintea câtorva dintre noi, în jurul unor valori care treceau dincolo de ideologii şi partide, pe acestea urmând doar să le modeleze. În dorinţa noastră de a ne spăla de jegul moral în care trăiserăm înainte de 1990, am vrut să umplem vidul lăsat în urmă de căderea comunismului, nu pornind de la împărţirea între „dreapta“ şi „stânga“, ci de la împărţirea între adevăr şi minciună. Şi asta pentru că o gândire politică de anvergură nu e, în miezul ei, de dreapta sau de stânga, ci e doar inteligentă, adevărată şi dreaptă”.