O problemă des întâlnită mai ales la Consulatele româneşti este imposibilitatea de a întocmi Certificatul de naştere al copilului minor cu datele părinţilor biologici, deoarece mama copilului figureză încă în registrele de stare civilă româneşti ca fiind căsătorită cu o altă persoană decât tatăl biologic al copilului. De ce apare această problemă? Pentru că mama copilului nu a efectuat demersurile referitoare la divorţ, iar în favoarea soţului, deşi în fapt nu mai au nicio relaţie, operează totuşi prezumţia legală de paternitate pe care o voi explica în rândurile următoare, alături de alte situaţii care pot apărea la stabilirea paternităţii unui copil.

Când apare prezumţia de paternitate? Prezumţia de paternitate în România, este prevăzută de articolul 414 alineatul 1 din Codul civil românesc şi stabileşte că ,,copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei îl are ca tată pe soţul mamei”, indiferent dacă acesta este sau nu tatăl biologic al minorului. Astfel, paternitatea acestor copii nu se poate stabili prin recunoaştere voluntară de tatăl biologic (de exemplu în faţa consulatului la efectuarea certificatului de naştere al minorului) şi nici pe calea unei acţiuni în instanţă în stabilirea paternităţii, ci doar printr-o acţiune în faţa instanţei de judecată în tăgada paternităţii (răsturnarea prezumţiei de paternitate a soţului mamei), urmată de o recunoaştere voluntară.

Potrivit legislaţiei româneşti, soţul mamei beneficiază de prezumţia de paternitate în următoarele situaţii: dacă copilul s-a născut în timpul căsătoriei, dacă copilul s-a născut în timpul căsătoriei însă a fost conceput anterior căsătoriei (în perioada legală) sau copilul a fost conceput în timpul căsătoriei şi s-a născut după divorţ (în perioada legală). Astfel, atunci când la momentul concepţiei sau al naşterii copilului mama era căsătorită, soţul mamei sau fostul soţ al mamei (depinzând de perioada legală) este prezumat ca fiind tatăl copilului, tatăl biologic neputând recunoaşte voluntar copilul.

Cum spuneam şi în rândurile de mai sus, aceaste situaţii apar atunci când mama copilului nu a făcut demersurile de divorţ sau le-a făcut când deja era prea târziu, iar conform legislaţiei româneşti se înţelege că soţul (sau fostul soţ) este tatăl copilului. Rezolvarea în aceste cazuri o găsim doar pe calea introducerii unei cereri de chemare în judecată, unde instanţa va decide care este situaţia juridică a minorului şi va pronunţa, dacă se dovedeşte, o hotărâre prin care se va răsturna această prezumţie de paternitate.

Ce se întâmplă atunci când copilul a fost recunoscut de către o altă persoană? Situaţii similare întâlnim şi atunci când pe minor l-a recunoscut voluntar o altă persoană decât tatăl biologic. De exemplu, mama, fără a fi căsătorită, a avut o relaţie de unde a rezultat un copil, tatăl biologic nu recunoaşte copilul, iar mama intră într-o altă relaţie unde concubinul recunoaşte voluntar acest copil. Deşi în aceste cazuri nu operează o prezumţie de paternitate, dat fiind că mama nu s-a căsătorit cu nici unul dintre cei doi pe perioada conceperii/naşterii copilului, totuşi şi această situaţie trebuie rezolvată în faţa instanţei de judecată, unde judecătorul va decide care este situaţia juridică a minorului şi va pronunţa, dacă se dovedeşte, o hotărâre prin care se va anula recunoaşterea voluntară a paternităţii şi se vor dispune modificările necesare în certificatul de naştere.

Ce se întâmplă atunci când copilul nu a fost recunoscut? O altă situaţie care poate apărea este atunci când tatăl biologic nu doreşte să recunoască copilul. În aceste cazuri, mama poate introduce o acţiune în faţa instanţei de judecată în stabilirea paternităţii sau inclusiv copilul, atunci când va împlini vârsta majoratului, poate solicita în instanţă stabilirea paternităţii faţă de tatăl biologic. În cazul în care tatăl biologic doreşte ulterior să recunoască copilul ca fiind al său, iar în certificatul de naştere al acestuia nu apare ca având alt tată (nu a fost recunoscută filiaţia paternă de către o altă persoană), recunoaşterea se poate face şi prin declaraţie la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor, în faţa notarului prin înscris autentic sau inclusiv prin testament, fără a fi nevoie de o acţiune în faţa instanţei de judecată.

Observăm astfel că orice modificare a certificatului de naştere în ce priveşte filiaţia unui copil, mai puţin în cazurile în care recunoaşterea voluntară se face pentru prima dată, este necesară introducerea unei cereri de chemare în judecată în faţa instanţei pentru a se verifica sub supravegherea judecătorului dacă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a se efectua această modificare şi dacă ceea ce se solicită este conform cu realitatea.

Chiar dacă cele trei persoane implicate într-o astfel de problemă (mama copilului, tatăl biologic al copilului şi soţul mamei) cad de acord în rezolvarea amiabilă a acestei situaţii, nu se poate rezolva altfel decât prin intermediul instanţei de judecată. De ce? Pentru că această modificare produce efecte juridice importante cum ar fi dreptul la pensia de întreţinere sau alimente (a minorului sau a părintelui când va avea nevoie) ori dreptul la moştenire, copilul fiind moştenitor rezervatar, ceea ce îi dă dreptul la o cotă legală din moştenire indiferent de situaţie (cu excepţiile prevăzute de lege).

Pe cale de consecinţă, recomandăm prevenirea acestor probleme şi efectuarea procedurilor de divorţ (şi recunoaştere a sentinţei de divorţ în România) atunci când este cazul pentru a evita aceste situaţii care nu pot fi soluţionate altfel decât prin intermediul instanţei de judecată.

Autor: Avocat Ioana Bratuleanu (Madrid) – Colaborator voluntar la Occidentul Românesc

Avocat ICAM specializat în Drept internațional

Telefon 642.308.360

E-mail: secretaria@brilawabogados.es

Web: https://brilawabogados.es/