Cedasem. Eforturile părinților mei nu puteau fi răsplătite de mine așa cum ei îşi doreau.
După 3 ani în care încercasem să iau examenul de admitere la facultate ajunsesem să cred ceea ce mulți din jurul meu spuneau, și anume că sunt prost. Ajunsesem la vârsta de 20 de ani si deja rușinea mă năpădea în momentul în care voiam să îmi iau un suc și trebuia să apelez la „rezervele” mamei.


Hotărâsem să trec peste ceea ce ea rugase, plângând, să nu fac, și anume să îmi iau un job permanent și decisesem să renunț la carte și să mă apuc de muncă (mama era împotriva acestei idei, conștientă fiind că atunci când voi ajunge să fiu relativ independent financiar voi renunța în a învață mulțumindu-mă cu un „salariu”. Iar ea nu mă pregătise atâta amar de vreme pentru a ajunge muncitor în portul din Galați…).

Mai 1998. Nu mai știu din ce motiv am început o discuție contradictorie cu tata. Una din mult prea desele noastre discuții în care ne reproșam diverse! Cred că eu nu puteam să trec peste anumite chestiuni pe care le făcea el în relație cu mama, iar el era furios pe mine deoarece credea că mă irosesc. La un moment dat, după ce i-am spus nu știu ce el se uită cu oarecare scârbă către mine, îngenunchează, și zice: „Dar-ar Dumnezeu și Maica Domnului să nu iei la facultate, că ești un prost”.

Pământul s-a oprit în loc pentru câteva secunde. Șocul de a-mi auzi tatăl cerând lui Dumnezeu să nu-mi împlinească cea mai mare dorință, mi-a mâncat sufletul. Atunci am simțit prima și ultima dată în viața mea că îl urăsc și cred că în acel moment aș fi avut puterea să trec pe lângă el și să scuip în urma mea. Lacrimile mi-au inundat fața și numai vederea Icoanei Maicii Sfinte cu Pruncul, m-a făcut să nu cad. „Bine, mă” zic eu „o să îți arăt că nu sunt prost”.


2 luni nu am vorbit cu el. Am învățat cum nu învățasem niciodată. Mama îmi plătise, cu mari eforturi, 10 ore de pregătire. Nu îi răspundeam la întrebări decât cu „da” sau „nu” și îl salutam doar dimineața, când mă trezeam, și seara, la culcare. Îl auzeam de multe ori în bucătărie când discuta cu mama despre mine, șoptindu-i: „Asti te na inkerel mande, tha si te kerel so si kerimasqe”. Nu înțelegeam ce voia să zică, însă îmi rămâneau întipărite în suflet rugămințile mamei (mama vorbea în română, fiind vătrașă): „Mircea, trebuie să stai de vorbă și cu el că îi arde inima și o să se-mbolnăvească”. Nu a stat de vorbă cu mine ci, din contră, parcă simțeam de fiecare dată atunci când mă vedea că îi repugna prezența mea. Fugeam din fața ochilor lui și mă ascundeam în cărți.

Iulie. Dau examen la facultate. Eram ferm convins că am picat, având senzația că am fost cel mai slab pregătit de când am terminat liceul. Pentru a nu mai cheltui banii pe drum rugasem o prietenă, care venea în București, să-mi ridice dosarul. Seara, înainte să ajungă acasă la ea, Lăcrămioara vine la mine și îmi zice: „Salut, domnule student”, formulă la care primește, ca răspuns, o înjurătură scurtă. Ochii ei albaștri străluceau, parcă, și mai tare. „Pe bune, ai luat” zise ea printre râsete și îmi dă legitimația de concurs înapoi. „Mergem la București”, auzii în timp ce vocea ei făcea deja parte din vertijul care mă cuprinsese cu totul. M-am așezat pe o piatră de lângă poartă: „Bai, ești nebun???? Și eu ce fac de acum???”. Mă cuprinse panica și am început să tremur. „Hai că mă duc acasă și cred că și tu trebuie să le spui alor tăi”, zise Lăcrămioara, oferindu-mi un rânjet care se dori a fi un zâmbet.

Am mai stat, cred, încă vreo 5 minute pe respectiva piatră. „Ok, am luat. Ce naiba fac eu de acum? Cu ce mă întrețin acolo? Unde o sa stau? Ce o sa mănânc?” Cu întrebările astea în cap am intrat în casă. „Am luat la facultate!” zic eu cu o voce scăzută. Mama începe să plângă și mă acoperă cu îmbrățișările ei. „Mânca-l-ar mama de băiat”! îi simt icnetul și inima care îi bate nebuna în timp ce mă pupa. Rămân fără aer și îmi ascund fața în pieptul ei. Tata se ridică în picioare și radiază. Îl evit, simțind că e momentul meu de glorie în care am demonstrat ce aveam de demonstrat. „Acum vrei să te îmbrățișez când tu te rugai la Dumnezeu să nu îmi ajute! NU VREAU!!!” urlam în sinea mea. Imaginea cu chipul lui brăzdat de lacrimi și cu mâinile atârnându-i pe lângă corp m-au însoțit în timp ce mă retrăgeam la mine-n cameră. Satisfacție. Teamă. Panică!

Mi-am petrecut seara în camera mea gândindu-mă la ceea ce credeam că mă așteaptă. „Cum mă întrețin eu în București” era întrebarea care mă măcina. Aerul cald de vară făcea camera să strângă atât de tare încât am simțit nevoia să ies în curte, la aer. Tambur, câinele copilăriei mele, vine și își pune capul la mine-n brațe: „Ce mă fac, Tambur? Cum o să mă descurc??? Poate ar fi fost mai bine să nu iau…”
„Să nu gândești așa! O să facem tot ce putem! Tu trebuie doar să muncești mai mult”. Nici nu am simțit-o pe mama când a venit. „Tu, sigur! El, nu!” am scâncit eu, căutând umărul mamei ca punct de sprijin. „Niciodată să nu gândești asta! El te iubește și e mândru de tine, numai că aveai nevoie de un șut în fund! În ultimele două luni când îi ziceam să stea de vorbă cu tine îmi spunea că poți să îl urăști însă trebuie să faci ceea ce trebuie. În seara asta a plâns și a zis că e mândru de tine și că e cel mai fericit tată din lume. Și că i-ai arătat că ești bărbat și că poți să înfrunți, cu mintea, pe oricine, chiar și pe el! Ești băiatul lui de care a fost și este, poate, cel mai mândru!”.
Am tăcut. Brațele mamei mă înconjurau dându-mi senzația că mă protejează de tot ceea ce va să vină. El mă știa cel mai bine! Văzuse că cedasem și m-a motivat așa cum a crezut el că e necesar pentru a genera reacția care trebuia!

Dimineața m-am dus la el și i-am sărutat mâna. El, zâmbind cu o lacrima pe față, îmi spune: „Sunt sigur că n-ai să ne faci de rușine p-acolo, la București!”

PS. Zilele următoare se fac 11 ani de când el a plecat sa pregătească locul marii reîntâlniri. Sper ca de acolo de unde este, vede ca încerc sa fac tot ce tine de mine sa nu îl fac de rușine!

Comentează și tu acest articol

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.