REPORTER: – Vă propun să începem dialogul nostru întrebându-vă cum se „împacă” scriitorul Nicolae Băciuț cu jurnalistul Nicolae Băciuț ?
NICOLAE  BĂCIUȚ: – Au plecat împreună la drum, își continuă drumul împreună. M-a fascinat jurnalismul din adolescență și impulsul de a publica a fost extraordinar de mare. Eram elev și publicam știri în presa locală despre evenimente din satul meu natal dar și știri de atitudine, iar atunci când sub numele meu scria „corespondent”, simțeam déjà că sunt o voce cu autoritate publică, că reprezint pe cei care au ceva de spus și nu pot sau nu știu spune.

Cred că n-am încetat nicio clipă să fac jurnalism și am avut șansă să mă manifest în toate ipostazele acestei profesiuni: am făcut presă scrisă, radio, televiziune, am inițiat publicații, am fost partener în multe proiecte jurnalistice.

Iar activitatea mea jurnalistică a fost cea mai spectaculoasă în cei cincisprezece ani de televiziune, la TVR, în calitate de corespondent la Departamentul Emisiunilor Informative, cum se numea pe atunci departamentul de  știri, când m-am dedicat cu trup și suflet activității jurnalistice. Spre deosebire de celelalte ipostaze jurnalistice, televiziunea te obligă să participi la un eveniment despre care vrei să vorbești, îți asumi calitatea de martor, o ofertă permanentă și de mare diversitate. Când lucrezi la „Actualități”, fiecare zi e altă zi, nicio experiență nu seamănă cu cealaltă, nu doar din perspectiva conținutului, ci și din cea a abordării. Am fost ca un pompier mereu de serviciu, nu ești niciodată liber, evenimentele m-au ridicat de la masă, m-au scos de la nunți, mi-am lăsat familia la ceas de sărbătoare și plecam să filmez. Deși aveam și operator, îmi plăcea să filmez eu, să-mi aleg eu cadrele, să-mi derulez singur „povestea” imaginior, pe care să o însoțesc cu un text. Nu poți vorbi despre ceva și să arăți altceva în știrea de televiziune. Imaginea și textul nu trebuie să fie redundante, ci una să susțină pe cealaltă, dând consistență mesajului.

Invoc anii de televiziune prin spectaculozitatea lor, prin materialul pe care mi l-au oferit pentru scrisul meu. Orice reportaj de televiziune e un mesaj cu rest, niciodată nu poți spune cât ai vrea să spui, cât ar trebui să spui, ci cât îți îngăduie imperativul unei știri, ca timp: 1-3 minute. Dar ce rămâne nu e cu nimic mai puțin prețios decât ceea ce ai spus în o sută de cuvinte.

Jurnalistul i-a furnizat mereu scriitorului materie primă, adrenalină, emoții, trăiri unice…

E o experiență prin care ar trebui să treacă cel care vrea să aducă în paginile lui viață trăită și nu doar viață din alte cărți.

Cât privește editarea de publicații, am trăit cu frenezie fiecare experiență de acest fel. Am dus lucrurile până în extrema lor, realizând publicații singur – redactarea textelor, tehnoredactarea, corectura, tipărirea.

Și în SUA am realizat o publicație singur, un singur număr, ca exercițiu al Bursei MPA (Magazine Publishers of America) la o mare companie de presă din Pennsylvania, „Rodale Press”.

În timpul studiilor universitare, la Cluj-Napoca, am fost redactor, apoi secretar general de redacție la revista studențească de cultură „Echinox”, am fost apoi redactor două decenii la revista „Vatra” din Târgu-Mureș.

Am cultivat unul din genurile jurnalistice care mi-a adus satisfacții maxime: interviul/dialogul, realizând sute de dialoguri cu mari personalității ale literaturii române, adunând o selecție din acestea într-o lucrare singulară și original: „O istorie a literaturii române contemporane în interviuri”, o mie de pagini de documente despre destine literare din ultimii aproape cincizeci de ani.

REPORTER: – De 11 ani realizați la Târgu-Mureș una dintre cele mai apreciate reviste de cultură, VATRA VECHE. Ce v-a determinat să editați această publicație?NICOLAE  BĂCIUȚ: – Vă mulțumesc pentru apreciere. Am primit sute de astfel de semnale de la cititorii revistei, inserate într-o rubrică „Curier”, tocmai pentru a lua pulsul ecourilor revistei, în condițiile în care pe piața presei culturale românești sunt foarte multe publicații în variante electronice sau tipărite.

Reacțiile cititorilor revistei, între care nume grele ale literaturii române, mi-au dat încredere, curaj, putere să merg mai departe, în condițiile unor adversități generate de tulburarea unor comodități  și ale unor întovărășiri literare locale și nu numai.

Am fost angajat la revista „Vatra” de Romulus Guga, cu puțin înaintea morții sale, deși o vară întreagă am rămas aproape numai noi doi în redacție, în detrimental unor aspiranți susținuți zgomotos de tot felul de cercuri de interese. Romulus Guga a pariat pe mine, pe experiența mea echinoxistă, pe entuziasmul meu literar și gazetăresc.

Sigur, am avut parte de toate înjurăturile – continuă și azi – din partea celor care nu s-au împăcat cu idea că eu am fost preferatul lui Romulus Guga.

Când am venit la „Vatra”, mi-am asumat programul revistei, o reverberare a celui din 1894, seria Caragiale, Slavici, Coșbuc, în programul seriei Romulus Guga, din 1971.

Până la începutul lui 1990, revista și-a continuat traseul pe care și l-a stabilit, dar redacția a trecut prin mari bulversări – Radu Centea a intrat în politică, Mihai Sin s-a dus la București, Ioan Radin la Tmișoara, Antonn Cosma la ceruri. Revista începea să nu mai semene cu ceea ce a fost, schimbându-și până și formatul, din A3 în A4…

Am rezistat până la un moment dat când, simțind că nu mă mai regăsesc în programul revistei, trebuind și să optez – lucram și la Televiziune, ajunsesem și director al Direcției Județene pentru Cultură și nu mai puteam fi salariat la Stat în mai multe locuri – pentru una dintre instituții, și am renunțat și la televiziune și la revista „Vatra”.  

A fost o ruptură dureroasă și nici nu mă puteam împăca cu gândul că revista „mea” nu mai era ceea ce speram eu să fie. Spun „a mea”, pentru că mă identificasem cu idealurile ei!

Am rezistat cât am rezistat, dar văzând că spațiul cultural mureșean era aproape ignorat de revista care, pe vremea lui Romulus Guga, aloca spațiu și pentru teatru, muzică, arte plastice, viața culturală locală etc., am decis să rup lanțul de care mă simțeam legat de revistă și să-l leg de lanțul „Vetrei” lui Romulus Guga. Acesta a fost primul impuls când am decis și să fac o nouă revistă, dar și să o înscriu într-o continuitate cu revista de care mă simțeam atașat după cei 20 de ani de lucrător al ei. Și cum exista un precedent – „Dilema”/„Dilema veche” – mi-a fost ușor să decid titlul revistei „Vatra veche”, fapt ce a deranjat și a iritat pe multă lume, dar nu m-au determinat și pe mine să dau înapoi.

Acum, privind înapoi, „fără mânie”, nu pot să nu le mulțumesc celor care au schimbat macazul „Vetrei”, pentru că altfel nici nu mă gândeam să fac o „Vatră veche”, una care nu este adversara celeilalte, ci se află într-o complementaritate benefică pentru viața culturală mureșeană.

Sigur, unii nu se vor împăca toată viața cu gândul că există „Vatra veche”. Eu n-am ce-mi reproșa. E un câștig pentru presa culturală românească, recunoscut de foarte multă lume. Sunt incomod prin însuși faptul că nu renunț la „Vatra veche”, că nu ofer „Vetrei” exclusivitate pe piața mureșeană.

M-a amuzat când un om cu autoritate în materie a dat un text laudativ la adresa „Vetrei vechi” primei reviste literare a țării, dar după o vreme, căci mi s-a comunicat că textul a fost predat, i s-a transmis refuzul publicării: era susținută cealaltă „Vatră”, nu a mea. Curat murder, coane Fănică!

Distribui revista la 16.000 de adrese de email, o tipăresc în 100-200 de exemplare fiecare număr. Revista și-a găsit cititorii ei, colaboratorii ei, cărora le mulțumesc din suflet, am în portofoliu texte încă pe cel puțin cinci ani!

REPORTER: –  Cum rezistă revista, din punct de vedere financiar ?
NICOLAE  BĂCIUȚ: –  „Vatra veche” e un produs „one man show”. O realizez singur, în integralitate, de la stabilirea sumarelor și până la difuzarea ei.

Totul pe munca mea, pe cheltuiala mea. Nu are nicio sursă de finanțare, nici din bani publici, nici din sponsorizări.

Financiar, e pe pierdere, editorial, e un câștig nesperat.

Promovarea unor autori ignorați de alte publicații le-a adus acestora puțină recunoaștere, le-a deschis poarta dialogului și cu alte publicații, au fost înscriși în circuitul de valori literare.

Până la Judecata de Apoi e loc pentru toată lumea. Sita e deasă. Cei buni vor rămâne, dincolo de toate aranjamentele literare din timpul vieții, iar ceilalți vor rămâne… în amintire,  vor colora în felul lor peisajul unor căutări literare.

La tirajele de acum și la circulația cărții, nu sunt speriat că vreun autor ar putea dăuna grav lecturii nu știu cui!

REPORTER: – Faceți parte din conducerea Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Vorbiți-ne puțin despre menirea și rolul acestei uniuni a jurnaliștilor.
NICOLAE  BĂCIUȚ: – Putem vorbi după Statut despre menirea breslei jurnaliștilor. Realitatea este mult mai complexă decât la o primă vedere. Mai ales că ea nu e ca Uniunea Scriitorilor, care a avut înaintași demni de toată lauda. Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, indiferent de cum s-a numit înainte de decembrie 1989, era foarte colorată în roșu.

Refacerea ei nu s-a făcut nici pe principii deontologice, nici ideologice. Ea încă nu s-a despărțit de trecut.

Cum și Academia Română are moștenitorii ei, Uniunea Scriitorilor și, probabil, și celelalte uniuni de creație au bolovani care le atârnă de gât.

Refacerea UZPR-ului în conținut și imagine e un proces complicat și de durată. Primii pași s-au făcut și am în vedere indemnizația care se acordă și membrilor UZPR. 

          Timpul va rezolva injustițiile din această breaslă, în care sunt la un loc și jurnaliști de valoare și impostori. Accederea în UZPR va trebui să sporească în exigențe, pentru ca filtrul să mențină ecologia sistemului.

          Nu visez o Uniune ideală, ci măcar una rezonabilă. Gazetăria e o profesiune pe cont propriu. Mercenari au fost și încă-or să mai fie, cum ar spune un cântec despre eroism.

          Uniunea măcar dă sentimentul de… uniune, de solidaritate superior înțeleasă. Altfel, jurnaliștii sunt judecați la… bucată. Unii se vând, alții nu, unii sunt fără preț, alții neprețuiți.

REPORTER: – Vă adresez o întrebare pe care am pus-o și altor jurnaliști de marcă din țara noastră. Mai poate fi considerată presa a patra putere în stat ?

NICOLAE  BĂCIUȚ: – Nu cred că trebuie să fie o putere în Stat. Ea trebuie să vegheze ca altor puteri să nu li se urce puterea la cap. Cât de actuală e sintagma „câinele de pază al democrației”.

           Relieful presei este atât de divers, încât nu poți să spui că niște jigodii din presă fac parte din a patra putere în Stat!

REPORTER: – Dacă jurnalismul poate fi socotit o profesie, despre profesia de scriitor am auzit prea rar sau prea puțin vorbindu-se. De ce ?

NICOLAE  BĂCIUȚ: – Jurnalismul e o profesie. O regăsim și în nomenclatorul de funcții și există suficienți parametri ca să o definească astfel. E adevărat, și meseria de scriitor a fost introdusă în acest nomenclator, ca să fie satisfăcute niște orgolii. Dar cine te angajează cu contract și stat de plată pentru că ai profesiunea de scriitor?  Cine-ți trece în cartea de muncă orele suplimentare efectuate, nopțile de nesomn, stările de așteptare, de visare?  Ce salariu se primește pentru o astfel de …. profesiune?  În general, scriitorul practică tot felul de profesiuni din care să trăiască, să-l poată întreține și pe… scriitor, cu chirie, cu pensiune completă, să-i plătească întreținerea, să-l trimită în concediu…

          Jurnalistul însă poate să beneficieze de toate prevederile unui contract de muncă. Până și un freelancer poate să se încadreze în prevederi contractuale, să plătească impozite, asigurări de sănătate din câștigul din munca lui.

          Un scriitor nu primește nimic! Excepțiile sunt neconcludente. Ba chiar plătește când vrea să-și tipărească o carte, chiar se umilește cu căciula întinsă la câte un  sponsor parvenit și îngâmfat, indolent. Și aici sunt excepții. Sunt și generoși care susțin cultura, din respect pentru ea, din prețuire…

REPORTER: –  Despre scriitor se spune pe bună dreptate că trebuie să fie înzestrat cu talent și har pentru creația literară. Este valabilă această „condiție” și pentru jurnalist ?

NICOLAE  BĂCIUȚ: – Sunt acestea daruri de la Dumnezeu, dar nu sunt suficiente. Dacă n-ai noroc și ajungi să muncești undeva până cazi în cap și nu mai poți face nimic cu harul, cu talentul tău!?

          Dar dacă ești un comod, ca să nu spun un puturos, unul care trândăvește câtu-i ziulica de lungă, înzestrările astea nu au niciun Dumnezeu. Îți risipești talentul, conștient și indiferent.

          Și geografia contează pentru harul pe care-l ai. Te mulțumești să faci un maraton pe o câmpie verde-ntinsă sau vrei să escaledezi înălțimi?!

          Contează și dacă scrii într-o gazetă obscură din provincie pe care o citesc trei babe și doi moși sau publici într-o gazetă cu răpândire națională.

          Ori dacă ești redactor la o televiziune din Văscăuți ori la una din Capitală!

          Poate presa electonică va nivela astfel de diferențe, dar tot rămân destule diferențe de… documentare. Una e să ai acces la primăria din Bobohalma și alta e la cea din… numiți orice oraș mare doriți!

          Unu la sută talent, 99 la sută muncă!  Sau pe limba lui Thomas Edison, potrrivit pentru un geniu: „1% inspirație, 99% transpirație!”

            8 octombrie 2019                          Interviu realizat de Ioan Vasiu /UZPR    

Comentează și tu acest articol

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.